Eugeniu Carada – un aromân-oltean de excepţie

Comemorare – 100 de ani de la moarte

Eugeniu Carada(n. 29 noiembrie 1836, Craiova – d. 10 februarie 1910, Bucureşti) este unul dintre cele mai importante figuri ale istoriei. Nascut într-o familie de aromani stabiliti in Cetatea Banilor, Carada a avut un rol de seamă în crearea României moderne. Alături de C.A. Rosetti, Ion C.Brătianu şi alţi politicieni ai vremii, a pus bazele presei şi economiei româneşti. Personalitatea sa este una obscură, fiind dorinţa sa să rămâne în umbră, motiv pentru care nici nu exista prea multe date cu privire la trecutul familiei sale. A avut roluri importante în Unirea de la 1859, independenţa de la 1877, a redactat alături de Ion Brătianu Constituţia de la 1866 şi a susţinut atât financiar, cât şi moral lupta românilor din teritoriile asuprite. De asemenea, a fost un scriitor talentat, scrierile lui fiind compuse mai ales din articole din ziare ,dar şi din piese de teatru şi poezii. Carada s-a relevat contemporanilor săi prin soluţiile economice, ca finanţist, cu contribuţii la organizarea sistemului bancar din România, este considerat parintele Bancii Nationale a Romaniei.

Despre Carada si alţi mari aromâni, iata ce scria Mircea Bunea, în septembrie 2005:

„Ştiam de la Valeriu Branişte că, fără contribuţia unor aromâni precum Şaguna, Mocioni şi Gojdu istoria noastră naţională ar aduce mult cu un balon din care s-a scurs hidrogenul; ştiam de la Nicolae Iorga că începuturile medicinei româneşti sunt marcate şi legate tot de aportul unor aromâni, şi că, ulterior, numele unor Paciurea – Meţova, Asachi, C. Esarcu, Obedinaru, Toma Ionescu, A. Leonte, Gerota, Ghiulamila, Dudumi, Danielopol au devenit de referinţă nu numai între Carpaţi şi Dunăre, ci chiar şi în galaxia Hipocrat; ştiam că gloria armiei române au făcut-o şi generalii Darvari, I. Papană, Macridescu, Coandă, Niculeanu, Uică ş. a. ale căror familii şi-au avut rădăcinile în cele mai îndepărtate cătune din Pind şi Macedonia; ştiam că filosofia românească îi datorează enorm aromânului Cezar Papacostea, şi nu numai…; ştiam că universitarii români îşi fac un titlu de glorie pentru că alături de ei, la catedră, au slujit învăţământul superior şi aromânii Caragiani, A. Naum, Iuliu Valaori, George Murnu …; ştiam că aromânii s-au implicat şi în politica românescă (Menelas Ghermani, ministrul de finanţe în guvernul Lascăr Catargiu, Eugen Carada, intim al lui Ion Brătinu, genial organizator al Băncii Naţionale, apoi Alexandru Djuvara, Mihail Ferechide, cel mai autoritar preşedinte pe care l-a avut Parlamentul Român şi chiar Tache Ionescu, despre care s-a spus că-şi datora vioiciunea intelectuală şuviţei de sânge macedonean care-i străbătea vinele…) Au fost aromânii aceştia, iar lângă ei mulţi alţii – nu-i mai amintesc pentru că mi-ar epuiza spaţiul tipografic – muncitori şi destoinici, mânaţi de dorul îmbogăţirii, bărbaţi de vastă cultură, cu profunde sentimente naţionale româneşti, gata de luptă şi de jertfă, oameni umblaţi, cu frică de Dumnezeu, meticuloşi, ambiţioşi, aprigi în toate, cu privire ageră şi zeflemeaua pe buze. De regulă, nota lor comună a fost bunăstarea – nu întâmplător s-au numărat printre pilonii de bază ai burgheziei româneşti -, o solidaritate şi o afecţiune familială ieşite din tiparele obişnuite şi o sete de carte şi de învăţătură cu totul remarcabile.”