Memoria nu are pompe submersibile.

Memoria nu are pompe submersibile, dacă ar avea am evita atâta bătaie de cap de căutare disperată, nevrozată, de date, fapte sociale și evenimente care să ne ajute să ne amintim ce am fost. Într-o discuție purtată zilele trecute cu un vechi prieten despre aromânii din Oltenia încercam să deslușim rolul pe care comuna Bistreț din județul Dolj l-a avut în viața acestora (cercetarea continuă). Colonia macedo-românilor din Oltenia, amintită și de Anastase N. Hâciu (1936) în lucrarea sa monumentală ”Aromânii. Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație” a rămas înrădăcinată etnic și cultural în Oltenia, împărtășind locuitorilor acestei zone a României din spiritul lor de mari comercianți, negustori neîntrecuți și oameni de mare isparvă. Hâciu îi amintește în treacăt pe frații Orman, mari negustori de porci din sudul Olteniei, care alimentau până și marile depozite de la Viena cu carne. Ei bine, precum frații Orman,  familie de moscopoleni care făcea afaceri în stil mare în zona Dunării, mai multe nume mari de clisureni ajunseseră să transforme Bistrețul într-unul din cele mai mari porturi cerealiere din Europa secolului al XIX-lea (în Monografia Bistrețului scrisă de Mihai Chiriță se spune că în Bistreț se vorbea curent româna și greaca). Istoria aceasta a Bistrețului glorios, ștearsă cu bocancii de uitare își strigă acum din hăul adânc al memoriei necesitatea (re)cunoașterii. Pentru că, deși cunoscută în parte ea rămâne în necunoaștere generală atât timp cât nu vom recunoaște meritele celor care și-au pus amprenta asupra istoriei noastre.

Ca frații Orman au fost mulți aromâni în Oltenia, (familia Bușulenga de la Calafat, Papastate din Craiova, ca să mai dau doar câteva mari exemple), dar Bistrețul acesta, în care tatăl meu îmi spunea că străbunicul meu ancora micul său velier pentru a-l încărca cu grâu și porumb și mai apoi pleca pe Dunăre cu săptămânile pentru a se întoarce încărcat cu măsline sau alte minunății trebuie să recunoașteți că are un farmec aparte.  Poate mergea la Ada-Kaleh, poveștile spun că ar fi mers până la Salonic și chiar bunicul meu ar fi făcut asta ani la rândul. E ceva magic aici, ce n-are de-a face cu preocuparea de bază a aromânilor: păstoritul. Mai cu seama cu preocuparea de bază a grecilor de mari navigatori, insa nu e prima mărturie despre navigatorii aromâni, mai sunt multe altele, în unele fiind evocați chiar ca pirați. Apoi, acest Bitreț, a fost locul în care marele boier aromân Mihail Dinu (care a lăsat moștenire clădirea impresionantă care adăpostește Muzeul de Artă din Craiova) a ridicat o biserică, în care el însuși este pictat în interior alături de tatăl său. Azi cunoscută ca Biserica Veche, acest monument este lăsat pradă vremurilor și nimeni și nimic nu-i mai acordă importanță. La fel s-a întâmplat în Craiova cu Casa Orman. Uitată de lume, casa a fost demolată în urmă cu câțiva ani, pentru a se construi în acel loc un restaurant de prost gust. Când arhitectul de la primărie a fost întrebat cum a putut da un asemenea aviz de demolare, răspunsul a venit implacabil, demolator și rațional: „N-am știut!”

De la Craiova la Andrei Pippidi și aromânii dn Oltenia

Andrei_Pippidi

Probabil vă întrebați ce legatură poate exista între Andrei Pippidi și aromânii din Oltenia? Dar înainte de a da un răspuns să facem câteva precizări. Andrei-Nicolae Pippidi s-a născut la 12 martie 1948 la București, este istoric, specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României, istoria relațiilor între Sud-Est și Occident, dar cel mai important este fiul lui Dionisie M. Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga.

Tatăl său, Dionisie Pippidi, a fost un mare istoric, arheolog și profesor universitar, născut la Craiova la 17 decembrie 1905, căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. A studiat la Liceul Carol I din Craiova (1923) apoi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1926) și Dreptul(1927) dupa care a continuat la Sorbona cu École Practique des Hautes Études, Secţia istorie şi filologie (1929-1931) și și-a luat doctoratul la Paris (1932). A fost pe rând asistentul lui Cezar Papacostea (1931-1937),conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1937-1945), profesor de Istoria universală a antichităţii şi de Epigrafie greacă şi latină (1948-1971), cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1948 -1981) şi director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). În 1959, împreună cu profesorii universitari M. Berza şi Ion Nestor, s-a opus modului în care era conceput Tratatul de Istorie a României. A fost invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979); Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon şi Geneva (1979). Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra; membru asociat străin al Institutului Franţei, Preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei. Membru corespondent (1963) şi membru titular al Academiei Române (1990), membru corespondent al Institutului Britanic; preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice etc. A condus săpăturile şantierului arheologic de la Histria începute de profesorul său Vasile Pârvan şi a publicat în 1985 Corpus Inscriptiorum Graecorum – Latinarum.

O personalitate de prim rang a culturii române și un motiv de mândrie pentru orașul Craiova, pe care timpul a șters-o fără milă din istoria Cetății Banilor, deși de la trecerea sa în neființă nu s-au împlinit nici două decenii ( m. 19 iul. 1993).

Cât de legat a fost Dionisie Pippidi de aromâni se poate vedea cu ușurință din traseul vieții sale, s-a căsătorit cu Liliana Iorga, și ea cu origini sud-dunărene, l-a urmat pe Cezar Papacostea în cercetările sale și s-a preocupat de legaturile permenente dintre partea nord-dunăreana și cea sud-dunăreană.

Iată ce spunea cu ceva timp în umă Andrei Pippidi: (…)„la Craiova, am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei.”

Deși în insula Chios, stăpânită vreme îndelungată de genovezi nu sunt aromâni, ci mai mult greci, mărturisirea privind originile aromâne ale lui Andrei Pippidi am primit-o de soția distinsului profesor, politologul Alina Mungiu-Pippidi, care mi-a facut-o în timpul unei scurte colaborări pe care am avut-o cu Societatea Academica Română.

 

.

26 noiembrie 2012, 111 ani de la nașterea unui mare aromân oltean: Mihail Drumeș

Mihail Drumeş s-a născut la 26 noiembrie 1901, în orașul Ohrida din Macedonia și a fost un scriitor  de mare succes în perioada interbelică. Este fiul lui Vasilie Dimitrie şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, de origine aromână, se stabileşte în Oltenia și își schimbă numele în Dumitrescu, pentru ca mai târziu Mihail să îl schimbe din nou în Drumeș.

Mihail urmează liceul la Caracal şi apoi, ultimii doi ani, la Craiova, unde în 1925 obține și bacalaureatul la liceul Carol I, după care urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928.

În anul 1922 debutează la Revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici  cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar cu toate că nu vede lumina scenei, Mihail Drumeș devine cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru TNC.

În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d’Arc.  În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. (Cărțile se găsesc și pe tocmeli.ro)

În 1930, romanul Sfântul Părere reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea”, „Rampa”. În epocă s-a speculat că în Cazul Magheru s-ar fi inspirat din legendele urbane privindu-l pe medicul craiovean George Magheru și el cu origini sud-dunărene, o personalitate a epocii având în palmares 63 de studii de specialitate, cărți de medicină, versuri și piese de teatru.

Povestea aromanului care a salvat Catedrala Craiovei de la demolare

În nişte case mari, boiereşti, din mahalaua “Sfântu Ioan Hera” din Craiova s-a născut, a trăit şi a murit Gusti Pessiacov, primul aromân, dintr-o familie originară din Vlahoclisura, care a făcut istorie în Oltenia. Este de menţionat că mahalaua “Sfântu Ioan Hera” era locuită în majoritate de aromâni.  Pessiacovii au fost un neam înstărit. Ţinuseră moşii întinse, cu arendă, şi exportau lână la Ţarigrad. Descendenţii familiei Pessiacov au fost politicieni şi, în general, persoane publice, implicate în istoria locurilor în care s-au pripăşit. Astfel, Costache Pessiacov, a devenit deputat, în 1874, Nicu Pessiacov a fost deputat liberal în anii 1884-1888, Iancu Pessiacov a fost primar al Craiovei în anii 1911-1912 şi s-a străduit să întemeieze un Credit Funciar Urban, iar în Bucureşti un alt Pessiacov a fost translatorul documentelor slave de la Arhivele Statului.  Un alt descendent din familie, avocatul August Pessiacov, a avut, de asemenea, o bogată viaţă publică. Era unul din fruntaşii baroului Baroului de Avocatură din Craiova şi un cărturar de seamă. Îl găsim printre cei ce scriau la ziarele “Oltenia”, “Alegătorul Independent”, “Cronica Craiovei”(care a fost înfiinţată de el, în 1879), articolele fiind, în principal, politice şi istorice. În politică, August Pessiacov a participat la alegerile generale pentru Constituanta din 1879, iar la alegerile generale din 1884 a fost ales deputat, ca liberal-creştin. De atunci şi până în 1892 a fost ales mereu deputat, iar într-o sesiune parlamentară a fost chiar vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. După dizolvarea Partidului Liberal-Conservator, August Pessiacov nu mai face politică, ci se consacră baroului şi cercetărilor sale istorice, fiind interesat şi de arheologie.

Fondatorul Craiovei – un anume Ioniţă Assan

Marea pasiune a lui August Pessiacov a fost istoria Craiovei şi, îndeosebi, Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa”. Încă de mic copil se închinase la această biserică şi îl durea în suflet că era lăsată în părăsire. S-a preocupat îndeaproape de istoria acestei biserici, astfel că, în 1881, a publicat lucrarea “Sfântu Dumitru Băneasa”.

A mai publicat cărţile: “Schiţe din istoria Craiovei” (în 1902) şi “Acte şi notiţe istorice”. Cercetările sale sunt demne de toată lauda, iar concluziile la care a ajuns el s-au dovedit, mai târziu, adevărate. Astfel, August Pessiacov este cel care a stabilit, fără putinţă de tăgadă, că numitul Ioniţă Assan se poate spune că este cel care a fondat oraşul Craiova. August Pessiacov a luptat necontenit pentru a atrage atenţia lumii asupra monumentului istoric ce îl constituia Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa” din Craiova,   într-o perioadă vandalică în care au fost demolate Episcopia Craiovei, zidul Baraţilor şi zidurile vechi din strada Hurezului. Se spune chiar că, în perioada cât a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, i-a atras atenţia însuşi Regelui Carol I asupra Bisericii “Sfântu Dumitru-Băneasa”, căutând să o pună sub protecţie împotriva valurilor de demolări pe care le iniţiaseră edilii craioveni ai vremii. De aceea, pe bună dreptate se poate spune că Biserica “Sfântu Dumitru” din Craiova a fost restaurată din dispoziţia Regelui Carol I şi apoi ridicată la rangul de catedrală mitropolitană numai datorită eforturilor de salvare a ei făcute de August Pessiacov. Un cărturar al vremii, M. Theodorian-Carada, scria că, pentru tot ceea ce a făcut, August Pessiacov ar fi meritat să fie trecut în rândul ctitorilor catedralei craiovene.

Acelaşi cărturar notează, despre August Pessiacov, următoarele: “Înalt, smead, cu părul şi barba ondulate, încărunţit din tinereţe, August Pessiacov era un bărbat chipeş. El a fost şi om cult, precum a fost şi un bun orator, dar puţin cam prolix. Pentru ultima oară l-am revăzut în 1904, la Băile de la Mehadia. Scobora scara din parc, cea de lângă Rudolphshof, cum i se zicea, pe atunci, hotelului Ferdinand. Deşi îmbătrânit, se ţinea încă bine, la braţ cu soţia sa, Cecilia, Peşacovă şi dânsa prin naştere şi căsătorie, cu care forma o frumoasă pereche. S-a oprit în loc, bucuros că ne revedeam. Ne-a vorbit cu drag de prietenia lui cu tatăl meu şi de alte vremi. Cred că a murit înainte de 1916 şi că a fost cruţat de a-şi vedea oraşul sub ocupaţie străină”.

de Milian Mirea

Craiova – oraşul vlahilor şi Asăneştilor

Când pronunţau termenii de bulgar sau de vlah, bizantinii se gândeau la noţiunea de barbar, adică cel care nu vorbeşte, nu gândeşte şi nu trăieşte ca un grec. De la cucerirea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1018) şi până spre răscoala Asăneştilor (1185), au fost pentru lumea bulgaro-vlahă, aflată sub o solidă stăpânire bizantină, o perioadă de aparentă stabilitate, însă spre sfârşitul secolului al XII-lea, structurile bizantine implantante în teritoriile vechi bulgăreşti vor adânci criza unei societăţi adusă în pragul răbdării.

Un capitol important al vieţii politice vlahe îl constituie statul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Exponenţi ai romanităţii orientale, ei intraseră anterior în istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi ai Munţilor Haemus, unde îşi construiseră veritabile ţări. Reprezentau o populaţie cu o conştinţă de sine, un grup etnic bine delimitat, de străveche obârşie tracică şi daco-latină cu o continuitate şi stabilitate a habitatului lor balcanic prin nimic inferioară celei a fraţilor lor de la nord de Dunăre.

Locuitori ai oraşelor erau şi păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie în munţii înalţi sau în locuri foarte reci. Statul creat de Asăneşti, cunoscut în istoriografia românească drept cel de-al Doilea Ţarat vlaho-bulgar, este cea dintâi şi ultimă încercare a romanităţii orientale de a se organiza într-un cadru statal propriu; în faza sa de început, rolul de pilon militar principal l-au avut vlahii din nord-estul Peninsulei Balcanice.

(FORMAREA ŢARATULUI ASĂNEŞTILOR) Vlahii din Munţii Balcani erau recunoscuţi pentru cunoaşterea şi supravegherea trecătorilor şi pasurilor greu accesibile şi poate din acest motiv erau solicitaţi în diverse misiuni de cercetare. Aceşti oameni ai munţilor, recrutaţi în special în armata bizantină, aveau un rol specific, de ghidare a unităţilor militare bizantine prin trecătorile munţilor şi de recomandare a locurilor prielnice pentru aşezarea taberelor. Recrutarea populaţiei de la munte, cu scopul de apărare a defileelor, presupunea instruirea şi specializarea militară a acesteia, fără a-i schimba modul de viaţă tradiţional. Totodată, sporirea importanţei defileelor stă la baza dezvoltării unor cetăţii care iniţial au fost puncte fortificate, esenţiale pentru protejarea zonei de securitate a Bizanţului. Este cazul cetăţii de pe valea râului Iantra, pe nume Tărnovo, locul de unde a izbucnit în anul 1185 răscoala vlahilor.

Între Dunăre şi Balcani, şi cu deosebire în munţii Haemus convieţuiau alături de bulgari, numeroşi vlahi, urmaşi ai populaţiei romanizate din fosta provincie Moesia, care la sfârşitul secolului al XII-lea, sub conducerea fraţilor Theodor (Petru) şi Asan s-au răsculat împotriva Bizanţului. Multiplele calităţi spirituale ale Sf. Dimitrie, noul patron spiritual al oraşului, garantau reuşita acţiunii gândite de cei doi fraţi vlahi, determinată de o serie de factori, printre care şi cel de ordin divin. Dumnezeu, un sfânt militar consacrat şi o sfântă biserică, legitimează spiritul libertăţii vlahilor şi bulgarilor, conferându-le acestora dreptul de a se autoguverna, în numele tradiţiei Primului Ţarat bulgar.

Când întreaga putere a Ţaratului vlaho-bulgar este preluată de Ioniţă Kaloioannes, acesta şi-a arogat misiunea de a continua şi desăvârşi opera iniţiată de precursorii săi, Petru şi Asan I, achitându-se în chip exemplar de sarcina asumată. În prima parte a domniei a reuşit să-şi consolideze poziţia pe plan intern, supunându-şi stăpânirii sale pe acei boliari care manifestau tendinţe centrifuge, erijindu-se în veritabili potentaţi locali. Astfel, reuşeşte să-i atragă de partea sa, tot mai mult pe cumani, pe Chrysos şi Ivancu şi să dea puternice lovituri Bizanţului.

Campania din 1201, contra Bizanţului, purtată în Rodopi şi pe ţărmul Mării Negre, soldată cu victorii de impact, îi dă dreptul să impună Constantinopolului pacea mult dorită, iar răgazul câştigat îl foloseşte în scopul consolidării Ţaratului sub raport politico-juridic extern. Corespondenţa suveranului din Tărnovo cu papa Inocenţiu al III-lea, din care reiese explicit originea latină a vlahilor şi a dinastiei lor, are drept consecinţă obţinerea din partea papei a recunoaşterii independenţei statului, iar pentru sine titlul de rege, deşi el pretindea pe cel de împărat (ţar), numindu-se ca atare imperator omnium Bulgarorm  et Blachorum. Pe plan ecclesiastic Biserica vlaho-bulgară a intrat sub influenţa Sfântului Scaun, Vasile I (fost episcop de Vidin) fiind investit de cardinalul Leon, al Basilici Sfintei Cruci, cu demnitatea de arhiepiscop primat, cu toate că s-au făcut demersuri în sensul ridicării acestuia la rangul de patriarh.

Pretenţiile maximale ale lui Ioniţă Kaloioannes, respectiv utilizarea fară restricţii a binomului împărat-patriarh este în acord cu ideologia politică bulgărească, drept care şi-a întărit oastea, lărgindu-şi graniţele statului de la Dunăre până pe cursul superior al Maritzei şi de la Marea Neagră către râul Vardar, în Macedonia. Vecinătatea României cu Bulgaria a cunoscut de-a lungul timpului momente de interferenţă şi întrepătrundere spirituală. Un astfel de moment este oferit de legendarul transfer al imaginii cultului sfântului militar Dimitrie al Asăneştilor la nord de Dunăre.

Conform tradiţiei locale existente în Oltenia, istoriografia cantacuzinească de secol XVIII a încercat să demonstreze prin legătura dintre biserica Sf. Dimitrie din Tărnovo şi cea a aceluiaşi sfânt din Craiova (protectorul oraşului), stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre şi influenţa lor în regiune.

Mai mult, în zilele noastre, semnificaţia numelui Craiovei este dată de două cuvinte compuse crai/Ioan (ţarul Ioan) care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât oraşul craiului/ţarului Ioan. Această tradiţie vine încă de la D. Cantemir, care afirma stăpânirea Asăneştilor peste toţi românii, sugerând că nucleul puterii lor s-ar fi aflat la nordul Dunării, confuzia fiind dată de interpretarea eronată a sensului de Vlahia din sursele istorice.

Mai mult,  la Muzeul Naţional de Istorie a României, există steagul original al Craiovei, din secolul al XIX-lea, care avea în centru o stemă tricoloră şi, cel mai important, o reprezentare a lui Ioniţă Kaloioannes sau Ioan Asan al II-lea în vestimentaţie oficială de ceremonie.  Este ştiut că şi astăzi oraşul Craiova se mândreşte cu originile sale ce provin din vremea Asăneştilor, lucru certificat chiar de manualele şcolare interbelice, din care se poate observa o afinitate specială a craiovenilor pentru Ţaratul Asăneştilor dar şi pentru cultul marelui mucenic Dimitrie.

Stema statului medieval al lui Asan II (  culorile rosu si galben reprezinta romanitatea -culorile Romei antice dar si Roma de azi- la care s-a adaugat ulterior albastru la steagul national romanesc, iar cele doua ghiare reprezinta alianta si/sau vasalitatea regelui Ungariei. Este de mentionat ca in istoria Italiei anul 1241 este consemnat ca anul caderii regatului Maghiar, ceea ce ne arata ca de fapt moartea lui Asan a afectat profund Ungaria, care cunoaste dupa acest an invazia hoardelor tatare ale lui  Batu Han, cu pierderea luptei la Muhi. Acest lucru ajuta  revenirea la putere a grecilor in  Constantinopol, mai ales dupa 1260.

În armorialul Wijnbergen, alcătuit la sfârşitul secolului al XIII-lea, apare o stemă a regelui Valahiei (Roy de Bláq[u]ie), adoptată şi de Litovoi care a domnit în Oltenia.

(sursa: GINEL LAZĂR – doctor în Istorie)

Vechi familii de aromani din Craiova

In Craiova a existat un vechi nucleu de negustori veniti din Bulgaria şi Grecia, care de-a lungul timpului s-au bucurat de un regim privilegiat. Acestora li s-au adăugat periodic şi alţi negustori veniţi din sudul Dunării în cadrul acelor emigrări destul de dese pe care le provocau condiţiile grele de trai din Peninsula Balcanică.  Din 1813, în urma reorganizării comerţului craiovean de către domnitorul Caragea, negustorii din acest oraş se grupau în două companii, compania veche şi cea nouă. Deşi în 1813 nu se admiteau „păminteni” în compania veche, formată mai ales din negustori aromâni, în această organizaţie erau, în 1824, şi români pămînteni, acelsi lucru petrecandu-se si cu cealalta companie care pe langa  pamanteni, avea şi aromani (Dumitru Lomlu, Chiriac grecul, Gheorghe Şiştovlu, Ianache si Gheorghe grecul, Panait grecul, Buşa grecul ş.a.).

Din 1825 vin în Craiova si mai mulţi negustori aromâni din Vlaho-Clisura , familiile Cotadi, Saita, Pessiacov, Ciolea, Paciurea si  Sterie intregind numarul negustorilor aromâni din vechea cetate a Banilor, iar valul migrarilor va continua pana la sfarsitul secolului XIX si in primii ani ai secolului XX.

Astazi, in Craiova, printre altele,  numele de familie Sterie, Saita, Ciolea sau Cioli sunt inca frecvent intalnite. Cati  dintre ei isi cunosc originile?

Comuna Giuvarasti – o poveste aromana

Localitatea Giuvarasti este amplasata in sudul judetului Olt, pe malul drept al raului Olt, la limita cu judetul Telorman.
Vecinii sunt reprezentati, la nord localitatea Izbiceni, la sud satul Moldoveni, la vest de satul Ursa, iar la est de valea Oltului care o desparte de localitatea Brundu din judetul Telorman.
Traditia locala arata ca denumirea comunei vine de la fostii proprietari ai mosiei si anume familia Giuvara. Pe harta din 1835 apare sub forma Jovarasti, cartografii rusi redand prin „J” grupul „GI”…”DJ”
Aromanul Iamandi Giuvara a fost paharnic la curtea domneasca si a avut posibilitatea sa stranga mult aur, iar la un moment dat sa ceara Domnului mosia in schimbul aurului de care acesta avea nevoie pentru plata tributului fata de Poarta. In acest fel Iamandi Giuvara obtine mosia Giuvarasti unde si-a construit si un conac ale carui ruine au dainuit pana in 1923. Conacul a fost situate pe locul unde se aflau vaile satului, loc numit si astazi „La Curte”. Instarindu-se Iamandi se ridica la rang de boier si incepe sa se amestece in politica cu turcii, fapt ce il nemultumeste pe Voda si cauta sa-l elimine. Iamandi afla si paraseste aceste locuri plecand spre Moldova, dar in comuna Cozia este prins si dus in Bulgaria unde la Silistra este spanzurat impreuna cu sotia si doi baieti mai mari. Copilul cel mai mic, al treilea, este luat de turci si ajunge ofiter in armata turca. De la Iamandi Giuvara, mosia a ajuns in stapanirea unui fost arnaut Polcovnicul si apoi trece la fratele lui Iamandi, Gheorghe Giuvara care construieste si biserica din 1857, biserica ce a avut pe ea inscriptia cu numele Gheorghe Giuvara. Dupa moartea acestuia, urmasii au vandut mosia in 1887 principesei Ecaterina Plagina care a stapanit-o prin arendasii sai pana in 1920 cand mosia a fost expropiata. Ultimul arendas cunoscut a fost Radu Ivanescu din Corabia.

Partea de sat cunoscuta sub denumirea de Fundul Voinicului exista din 1883, ca sat aparte, avand 86 gospodarii si este administrate de un vornic de unde ii vine si denumirea. Prima scoala a luat fiinta in anul 1890 intr-o casa particulara in care va locui mai tarziu Iancu Giuvarasteanu, un fiu al unuia din familia Giuvara.
In anul 1905, scoala se muta intr-un local construit in partea de vest a satului unde va functiona pana in 1916 cans se construieste localul din centrul comunei, unde astazi functioneaza Gradinita Giuvarasti. Din contributia voluntara a cetatenilor in toamna anului 1966 a inceput construirea unui local nou prevazut cu 4 Sali de clasa, laborator si cancelarie. Acestuia i s-au adaugat in 1968-1969 inca 4 sali de clasa. Un numar tot mai mare de absolventi ai acestei scolii isi continua studiile la liceele si scolole profesionale din orasele apropiate iar unii dintre ei urmeaza invatamantul superior. De mentionat ca majoritatea dascalilor care invata astazi copii satului, sunt din comuna.

Biserica grecească din Calafat – o reparaţie istorică

„Izvorul Tămăduirii” – Biserica aromânilor din Calafat

Ctitorii bisericii

În conştiinţa oamenilor locului Biserica „Izvorului Tămăduirii” este cunoscută şi ca fiind Biserica Grecească.
Mormântul din curtea bisericii şi pisania de la intrarea în sfântul lăcaş menţionează că aceasta a fost ctitorită de Hagi Panait Theodoru.
Hagi Panait Theodoru era dintr-o familie de vechi neguţători şi oameni ai mării, cutreierase lumea în lung şi lat, făcuse danii aşezămintelor mănăstireşti de la Athos, ajunsese în pelerinaj chiar şi la Ierusalim şi înzestrase cu odoare de preţ biserica cea mare, cea elenă din Brăila, în al cărui port ajungea cam din doi în doi ani, descărcând mărfuri din Orient şi luând grâne de Bărăgan. Documente aflate în arhivele bisericii dovedesc faptul că era un om cucernic, care prin daniile sale ajutase la clădirea, începută în 1869, a Sfintei Biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Piaţa Mare, Ştirbei Vodă, a Calafatului. Donase, de asemenea, în aprilie 1870, bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril din Craiova, icoana „Izvorul Tămăduirii” împreună cu două sfeşnice împărăteşti de alamă.

Un hrisov atesta chiar că este cavaler de Rhodos, titlu de nobleţe echivalând ce al Cavalerilor de Malta.
După cum şi numele o spune, Hagi Panait Theodoru era aromân, născut în Epir. În munţii Pindului şi în văile Epirului din Grecia erau foarte multe sate locuite de aromâni, care după înrăutăţirea bruscă a situaţiei lor politice în 1822, au început să plece din acele locuri aşezând-se cu predilecţie în localităţi de pe malul Dunării în Ţara Românească, dar şi în interiorul ei.
Există în biserică icoana hramului pe care este însemnarea: „Această sfântă icoană s-au făcut cu cheltuiala mea, chir Panait Theodoru, 1834 mai, 26”. Însemnarea este ca şi altele de pe aceeaşi icoană, cu litere chirilice, dovadă că şi în casa ctitorului se vorbea româneşte şi se cultiva scrierea chirilică.
Viaţa spirituală a orăşelului a beneficiat precumpănitor de aportul unor personalităţi locale ale aromânilor numiţi pe atunci greci, fiindcă majoritatea erau născuţi şi proveneau din acea zonă.


Fiica lui Hagi Panait Theodoru şi a soţiei sale Ana, Theodora Theodoris, avea să rămână pe pământ românesc, devenind după căsătoria cu Mihalache Coandă, Theodora Coandă – Coana Riţa pentru localnici, lumea de la Craiova, Calafat, Perişor, locuri în care şi-a petrecut viaţa alături de soţul său. Au avut împreună o casă plină de bucurii şi de copii, trei băieţi şi tot atâtea fete. Constantin Coandă, întâiul născut al familiei Coandă, viitor geneeral de corp de armată, ministru în mai multe rânduri şi Preşedinte de senat, avea să fie tatăl lui Henri Coandă, savantul român de renume mondial, de numele căruia se leagă începuturile celei mai spectaculoase cuceriri din zilele noastre, aviaţia cu reacţie, ce avea să deschidă orizonturile strălucitoare ale cuceririi cosmosului.
Portretele ctitorilor, Hagi Panait Theodoru şi soţia sa Ana Theodoris, două lucrări de mare valoare artistică realizate la Viena şi având dimensiuni impresionante, străjuiesc de o parte şi de alta maiestuoasa intrare în biserică. Orice muzeu din lume ar fi mândru să le găzduiască, dar numai aci, în biserica ctitorită de ei, chipurile lor capătă aureolă de sfinţi.
Alături de portretele lor, săpate pe două plăci de marmură, stau numele celor care prin danii generoase au contribuit la ridicarea bisericii. Sunt aici nume de rezonanţă pentru Calafat, rostite şi acum cu respect, care au contribuit la dezvoltarea edilitară şi la înflorirea vieţii economice şi spirituale a urbei: Theodoros D. Faragos, Mateos Z. Ioanidis, Constantinos Dim Arsseni, Nicolaos Maria Lazais, Ştefan Al. Nicolaidis, Mix X. Teodorous, Panait Teodoru, Nicolas Kumps, George Zuroglos, Dim Arsseni (străbunicul scriitoarei Florentza Georgetta Marincu) Lazaros Dumitriu, Panag Harocopos, Georgios K. Kontas, Andreas Micopulos, Atanasios Nicolaidis, Naum Dimitriadis, Constantin Hristodolu, Stamatos Pantazi şi alţii.

Istoria bisericii Hagi Enuş din Craiova

04_genealogii_copy8Celor mai multi craioveni le este binecunoscuta Biserica „Hagi Enus”, de pe strada A.I. Cuza, putini stiu istoria acesteia, si mai putini stiu ca ea poarta numele negustorului aroman, Hagi Costa Petru zis si Enus.

Biserica a fost construita intre anii 1792 – 1800, dar vechimea ei este mai mare decat cea trecuta in pisanie, lacasul fiind ridicat pe ruinele altuia mai vechi. A fost reparata in mai multe rânduri, iar in 1941, la insistenta preotului Balasa, i-a fost refacuta pictura.

În 1821, Hagi Enus l-a imprumutat pe slugerul Tudor Vladimirescu, ce „ridicase tara“, contribuind cu bani la mersul revolutiei: „Inscrisei supt semnatura slugerului Theodor, coprinzator ca lei 4.953 am primit de la chir Hagi Enus, pentru trebuinta cheltuielilor norodului tarii, ce este ridicat spre folosul de obste a toata tara, care bani si vreme cuviincioasa sa aiba a-i raspunde (restitui – n.r.) fara nici un cuvânt“.

GENEALOGIE

Fratele lui Hagi-Enus, serdarul Polihronie Costa Nan, a avut o fiica, Anghelichia, casatorita cu Dimitrie Carianopol. Acesta din urma era fiul lui Hrisi Tisameno si al unei doamne Carianopol, al carei nume l-a mostenit. Onomastica indica origini grecesti sau, in orice caz, sud-dunarene, ca pentru atatia dintre boierii si negustorii Olteniei si nu numai. Dimitrie Carianopol si Anghelichia au avut un fiu, Constantin, casatorit cu Eufimia Plesia, si o fiica, Ana, devenita sotia lui Iorgu Caletzianu, cu mosie si conac la Tamburesti (jud.Dolj), pe malul Jiului. Iorgu Caletzianu – a carui familie isi avea obarsia in satul cu nume pitoresc „Cacaleti” – era fiul acelui capitan al lui Tudor Vladimirescu care a pastrat steagul rasculatilor.
Dimitrie Carianopol a avut trei fii si doua fiice: Alexandru, casatorit cu o vara primara a sa, Angela Plesia, avand o fiica, Dora; Constanta, devenita sotia colonelului Mihail Goruneanu; Gheorghe, medic – supranumit „tucar” (Zucker – zahar, in limba germana) -, necasatorit; Ionel, avocat; Margareta – casatorita cu Anton Marascu, unchiul regizorului Tudor Marascu. Dora Carianopol a fost casatorita mai intai cu Constantin Chintescu, proprietarul vechiului conac – monument istoric de la Cotofeni (jud. Dolj) si, dupa divortul de el, cu Marcel Olteanu, fiul cunoscutului general cu acelasi nume, care descindea dintr-o sora a lui Petru Maior. Impozanta casa Carianopol din Craiova, construita dupa planurile arhitectului Petre Antonescu, invecinata cu vechea casa a familiei Plesia, cu care se inrudea de mai multe ori, adaposteste Centrul Militar al judetului Dolj.
Ana Carianopol a avut din casatoria sa cu Iorgu Caletzianu, un fiu, Constantin – casatorit cu Marioara Davidescu, si o fiica, Maria, casatorita Mitescu. Din legatura neoficializata cu un Teohari, Ana Carianopol a avut si o fiica, Elena, casatorita cu omul politic liberal George (Gogu) C. Cantacuzino (1845 – 1898), personajul cu bustul din Gradina Icoanei care a dat si numele pietei alaturate.