De la Craiova la Andrei Pippidi și aromânii dn Oltenia

Andrei_Pippidi

Probabil vă întrebați ce legatură poate exista între Andrei Pippidi și aromânii din Oltenia? Dar înainte de a da un răspuns să facem câteva precizări. Andrei-Nicolae Pippidi s-a născut la 12 martie 1948 la București, este istoric, specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României, istoria relațiilor între Sud-Est și Occident, dar cel mai important este fiul lui Dionisie M. Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga.

Tatăl său, Dionisie Pippidi, a fost un mare istoric, arheolog și profesor universitar, născut la Craiova la 17 decembrie 1905, căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. A studiat la Liceul Carol I din Craiova (1923) apoi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1926) și Dreptul(1927) dupa care a continuat la Sorbona cu École Practique des Hautes Études, Secţia istorie şi filologie (1929-1931) și și-a luat doctoratul la Paris (1932). A fost pe rând asistentul lui Cezar Papacostea (1931-1937),conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1937-1945), profesor de Istoria universală a antichităţii şi de Epigrafie greacă şi latină (1948-1971), cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1948 -1981) şi director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). În 1959, împreună cu profesorii universitari M. Berza şi Ion Nestor, s-a opus modului în care era conceput Tratatul de Istorie a României. A fost invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979); Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon şi Geneva (1979). Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra; membru asociat străin al Institutului Franţei, Preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei. Membru corespondent (1963) şi membru titular al Academiei Române (1990), membru corespondent al Institutului Britanic; preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice etc. A condus săpăturile şantierului arheologic de la Histria începute de profesorul său Vasile Pârvan şi a publicat în 1985 Corpus Inscriptiorum Graecorum – Latinarum.

O personalitate de prim rang a culturii române și un motiv de mândrie pentru orașul Craiova, pe care timpul a șters-o fără milă din istoria Cetății Banilor, deși de la trecerea sa în neființă nu s-au împlinit nici două decenii ( m. 19 iul. 1993).

Cât de legat a fost Dionisie Pippidi de aromâni se poate vedea cu ușurință din traseul vieții sale, s-a căsătorit cu Liliana Iorga, și ea cu origini sud-dunărene, l-a urmat pe Cezar Papacostea în cercetările sale și s-a preocupat de legaturile permenente dintre partea nord-dunăreana și cea sud-dunăreană.

Iată ce spunea cu ceva timp în umă Andrei Pippidi: (…)„la Craiova, am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei.”

Deși în insula Chios, stăpânită vreme îndelungată de genovezi nu sunt aromâni, ci mai mult greci, mărturisirea privind originile aromâne ale lui Andrei Pippidi am primit-o de soția distinsului profesor, politologul Alina Mungiu-Pippidi, care mi-a facut-o în timpul unei scurte colaborări pe care am avut-o cu Societatea Academica Română.

 

.

Anunțuri

26 noiembrie 2012, 111 ani de la nașterea unui mare aromân oltean: Mihail Drumeș

Mihail Drumeş s-a născut la 26 noiembrie 1901, în orașul Ohrida din Macedonia și a fost un scriitor  de mare succes în perioada interbelică. Este fiul lui Vasilie Dimitrie şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, de origine aromână, se stabileşte în Oltenia și își schimbă numele în Dumitrescu, pentru ca mai târziu Mihail să îl schimbe din nou în Drumeș.

Mihail urmează liceul la Caracal şi apoi, ultimii doi ani, la Craiova, unde în 1925 obține și bacalaureatul la liceul Carol I, după care urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928.

În anul 1922 debutează la Revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici  cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar cu toate că nu vede lumina scenei, Mihail Drumeș devine cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru TNC.

În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d’Arc.  În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. (Cărțile se găsesc și pe tocmeli.ro)

În 1930, romanul Sfântul Părere reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea”, „Rampa”. În epocă s-a speculat că în Cazul Magheru s-ar fi inspirat din legendele urbane privindu-l pe medicul craiovean George Magheru și el cu origini sud-dunărene, o personalitate a epocii având în palmares 63 de studii de specialitate, cărți de medicină, versuri și piese de teatru.

Eugeniu Carada – un aromân-oltean de excepţie

Comemorare – 100 de ani de la moarte

Eugeniu Carada(n. 29 noiembrie 1836, Craiova – d. 10 februarie 1910, Bucureşti) este unul dintre cele mai importante figuri ale istoriei. Nascut într-o familie de aromani stabiliti in Cetatea Banilor, Carada a avut un rol de seamă în crearea României moderne. Alături de C.A. Rosetti, Ion C.Brătianu şi alţi politicieni ai vremii, a pus bazele presei şi economiei româneşti. Personalitatea sa este una obscură, fiind dorinţa sa să rămâne în umbră, motiv pentru care nici nu exista prea multe date cu privire la trecutul familiei sale. A avut roluri importante în Unirea de la 1859, independenţa de la 1877, a redactat alături de Ion Brătianu Constituţia de la 1866 şi a susţinut atât financiar, cât şi moral lupta românilor din teritoriile asuprite. De asemenea, a fost un scriitor talentat, scrierile lui fiind compuse mai ales din articole din ziare ,dar şi din piese de teatru şi poezii. Carada s-a relevat contemporanilor săi prin soluţiile economice, ca finanţist, cu contribuţii la organizarea sistemului bancar din România, este considerat parintele Bancii Nationale a Romaniei.

Despre Carada si alţi mari aromâni, iata ce scria Mircea Bunea, în septembrie 2005:

„Ştiam de la Valeriu Branişte că, fără contribuţia unor aromâni precum Şaguna, Mocioni şi Gojdu istoria noastră naţională ar aduce mult cu un balon din care s-a scurs hidrogenul; ştiam de la Nicolae Iorga că începuturile medicinei româneşti sunt marcate şi legate tot de aportul unor aromâni, şi că, ulterior, numele unor Paciurea – Meţova, Asachi, C. Esarcu, Obedinaru, Toma Ionescu, A. Leonte, Gerota, Ghiulamila, Dudumi, Danielopol au devenit de referinţă nu numai între Carpaţi şi Dunăre, ci chiar şi în galaxia Hipocrat; ştiam că gloria armiei române au făcut-o şi generalii Darvari, I. Papană, Macridescu, Coandă, Niculeanu, Uică ş. a. ale căror familii şi-au avut rădăcinile în cele mai îndepărtate cătune din Pind şi Macedonia; ştiam că filosofia românească îi datorează enorm aromânului Cezar Papacostea, şi nu numai…; ştiam că universitarii români îşi fac un titlu de glorie pentru că alături de ei, la catedră, au slujit învăţământul superior şi aromânii Caragiani, A. Naum, Iuliu Valaori, George Murnu …; ştiam că aromânii s-au implicat şi în politica românescă (Menelas Ghermani, ministrul de finanţe în guvernul Lascăr Catargiu, Eugen Carada, intim al lui Ion Brătinu, genial organizator al Băncii Naţionale, apoi Alexandru Djuvara, Mihail Ferechide, cel mai autoritar preşedinte pe care l-a avut Parlamentul Român şi chiar Tache Ionescu, despre care s-a spus că-şi datora vioiciunea intelectuală şuviţei de sânge macedonean care-i străbătea vinele…) Au fost aromânii aceştia, iar lângă ei mulţi alţii – nu-i mai amintesc pentru că mi-ar epuiza spaţiul tipografic – muncitori şi destoinici, mânaţi de dorul îmbogăţirii, bărbaţi de vastă cultură, cu profunde sentimente naţionale româneşti, gata de luptă şi de jertfă, oameni umblaţi, cu frică de Dumnezeu, meticuloşi, ambiţioşi, aprigi în toate, cu privire ageră şi zeflemeaua pe buze. De regulă, nota lor comună a fost bunăstarea – nu întâmplător s-au numărat printre pilonii de bază ai burgheziei româneşti -, o solidaritate şi o afecţiune familială ieşite din tiparele obişnuite şi o sete de carte şi de învăţătură cu totul remarcabile.”