Memoria nu are pompe submersibile.

Memoria nu are pompe submersibile, dacă ar avea am evita atâta bătaie de cap de căutare disperată, nevrozată, de date, fapte sociale și evenimente care să ne ajute să ne amintim ce am fost. Într-o discuție purtată zilele trecute cu un vechi prieten despre aromânii din Oltenia încercam să deslușim rolul pe care comuna Bistreț din județul Dolj l-a avut în viața acestora (cercetarea continuă). Colonia macedo-românilor din Oltenia, amintită și de Anastase N. Hâciu (1936) în lucrarea sa monumentală ”Aromânii. Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație” a rămas înrădăcinată etnic și cultural în Oltenia, împărtășind locuitorilor acestei zone a României din spiritul lor de mari comercianți, negustori neîntrecuți și oameni de mare isparvă. Hâciu îi amintește în treacăt pe frații Orman, mari negustori de porci din sudul Olteniei, care alimentau până și marile depozite de la Viena cu carne. Ei bine, precum frații Orman,  familie de moscopoleni care făcea afaceri în stil mare în zona Dunării, mai multe nume mari de clisureni ajunseseră să transforme Bistrețul într-unul din cele mai mari porturi cerealiere din Europa secolului al XIX-lea (în Monografia Bistrețului scrisă de Mihai Chiriță se spune că în Bistreț se vorbea curent româna și greaca). Istoria aceasta a Bistrețului glorios, ștearsă cu bocancii de comuniști și de uitare își strigă acum din hăul adânc al memoriei necesitatea (re)cunoașterii. Pentru că, deși cunoscută în parte ea rămâne în necunoaștere generală atât timp cât nu vom recunoaște meritele celor care și-au pus amprenta asupra istoriei noastre.

Ca frații Orman au fost mulți aromâni în Oltenia, (familia Bușulenga de la Calafat, Papastate din Craiova, ca să mai dau doar câteva mari exemple), dar Bistrețul acesta, în care tatăl meu îmi spunea că străbunicul meu ancora micul său velier pentru a-l încărca cu grâu și porumb și mai apoi pleca pe Dunăre cu săptămânile pentru a se întoarce încărcat cu măsline sau alte minunății trebuie să recunoașteți că are un farmec aparte.  Poate mergea la Ada-Kaleh, poveștile spun că ar fi mers până la Salonic și chiar bunicul meu ar fi făcut asta ani la rândul. E ceva magic aici, ce n-are de-a face cu preocuparea de bază a aromânilor: păstoritul. Mai cu seama cu preocuparea de bază a grecilor de mari navigatori, insa nu e prima mărturie despre navigatorii aromâni, mai sunt multe altele, în unele fiind evocați chiar ca pirați. Apoi, acest Bitreț, a fost locul în care marele boier aromân Mihail Dinu (care a lăsat moștenire clădirea impresionantă care adăpostește Muzeul de Artă din Craiova) a ridicat o biserică, în care el însuși este pictat în interior alături de tatăl său. Azi cunoscută ca Biserica Veche, acest monument este lăsat pradă vremurilor și nimeni și nimic nu-i mai acordă importanță. La fel s-a întâmplat în Craiova cu Casa Orman. Uitată de lume, casa a fost demolată în urmă cu câțiva ani, pentru a se construi în acel loc un restaurant de prost gust. Când arhitectul de la primărie a fost întrebat cum a putut da un asemenea aviz de demolare, răspunsul a venit implacabil, demolator și rațional: „N-am știut!”

De la Craiova la Andrei Pippidi și aromânii dn Oltenia

Andrei_Pippidi

Probabil vă întrebați ce legatură poate exista între Andrei Pippidi și aromânii din Oltenia? Dar înainte de a da un răspuns să facem câteva precizări. Andrei-Nicolae Pippidi s-a născut la 12 martie 1948 la București, este istoric, specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României, istoria relațiilor între Sud-Est și Occident, dar cel mai important este fiul lui Dionisie M. Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga.

Tatăl său, Dionisie Pippidi, a fost un mare istoric, arheolog și profesor universitar, născut la Craiova la 17 decembrie 1905, căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. A studiat la Liceul Carol I din Craiova (1923) apoi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1926) și Dreptul(1927) dupa care a continuat la Sorbona cu École Practique des Hautes Études, Secţia istorie şi filologie (1929-1931) și și-a luat doctoratul la Paris (1932). A fost pe rând asistentul lui Cezar Papacostea (1931-1937),conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1937-1945), profesor de Istoria universală a antichităţii şi de Epigrafie greacă şi latină (1948-1971), cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1948 -1981) şi director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). În 1959, împreună cu profesorii universitari M. Berza şi Ion Nestor, s-a opus modului în care era conceput Tratatul de Istorie a României. A fost invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979); Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon şi Geneva (1979). Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra; membru asociat străin al Institutului Franţei, Preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei. Membru corespondent (1963) şi membru titular al Academiei Române (1990), membru corespondent al Institutului Britanic; preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice etc. A condus săpăturile şantierului arheologic de la Histria începute de profesorul său Vasile Pârvan şi a publicat în 1985 Corpus Inscriptiorum Graecorum – Latinarum.

O personalitate de prim rang a culturii române și un motiv de mândrie pentru orașul Craiova, pe care timpul a șters-o fără milă din istoria Cetății Banilor, deși de la trecerea sa în neființă nu s-au împlinit nici două decenii ( m. 19 iul. 1993).

Cât de legat a fost Dionisie Pippidi de aromâni se poate vedea cu ușurință din traseul vieții sale, s-a căsătorit cu Liliana Iorga, și ea cu origini sud-dunărene, l-a urmat pe Cezar Papacostea în cercetările sale și s-a preocupat de legaturile permenente dintre partea nord-dunăreana și cea sud-dunăreană.

Iată ce spunea cu ceva timp în umă Andrei Pippidi: (…)„la Craiova, am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei.”

Deși în insula Chios, stăpânită vreme îndelungată de genovezi nu sunt aromâni, ci mai mult greci, mărturisirea privind originile aromâne ale lui Andrei Pippidi am primit-o de soția distinsului profesor, politologul Alina Mungiu-Pippidi, care mi-a facut-o în timpul unei scurte colaborări pe care am avut-o cu Societatea Academica Română.

 

.

Craiova și chirurgia română, Dimitrie Gerota și Legiunea

GerotaPentru aproape jumătate de secol numele ilustrului chirurg Dimitrie Gerota a fost șters din memoria poporului român. Nici nu se putea altfel, după instaurarea comunismului, de vreme ce Dimitrie Gerota fusese un membru al Mișcării Legionare, ba mai mult decât atât, membru în Senatul Legiunii. Aceste date istorice sunt încă ascunse publicului, pentru că apartenența la Mișcarea Legionară a unor personalități de prim rang ale culturii române este încă privită ca un subiect tabu.  Mai mult, noile teorii încearcă să explice apartenența acestora la legionarism printr-un soi de psihoză generală care le-a afectat temporar capacitatea de a discerne între bine și rău.

Pentru a șterge aceste falsuri din istorie și pentru a reda adevărul despre viața acelora care și-au ales un crez care depășește  înțelegerea unora sau a altora încă mai este nevoie de timp.

Dar cine este Dimitrie Gerota?

Dimitrie Gerota s-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, fiul lui Constantin Gerota, preot aromân stabilit în Bănie. (Despre originile aromâne ale lui Dimitrie Gerota, scrie și Nicolae Iorga și amintea și scriitorul Mihail Bunea).

Dimitrie Gerota va absolvi în 1892 Facultatea de Medicină din București după care va pleca în Franta și Germania  pentru a-și continua studiile. La întoarcerea în țară, va practica medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, a fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții.

Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura chiar și o bursă. (mai multe despre acest subiect aici)

Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român, iar în orice tratat de urologie contemporan fascia este denumita drept fascia Gerota .

DIMTRIE GEROTA (1867 – 1939)

Profesor doctor (chirurg), Membru al Academiei Române.

Membru al Senatului Legionar

Senator al Universităţii Bucureşti (1918-1919).

Docent universitar în anul 1900

A creat Institutul de Chirurgie Dimitrie Gerota în anul 1908.

Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în dec. 1937.

26 noiembrie 2012, 111 ani de la nașterea unui mare aromân oltean: Mihail Drumeș

Mihail Drumeş s-a născut la 26 noiembrie 1901, în orașul Ohrida din Macedonia și a fost un scriitor  de mare succes în perioada interbelică. Este fiul lui Vasilie Dimitrie şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, de origine aromână, se stabileşte în Oltenia și își schimbă numele în Dumitrescu, pentru ca mai târziu Mihail să îl schimbe din nou în Drumeș.

Mihail urmează liceul la Caracal şi apoi, ultimii doi ani, la Craiova, unde în 1925 obține și bacalaureatul la liceul Carol I, după care urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928.

În anul 1922 debutează la Revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici  cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar cu toate că nu vede lumina scenei, Mihail Drumeș devine cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru TNC.

În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d’Arc.  În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. (Cărțile se găsesc și pe tocmeli.ro)

În 1930, romanul Sfântul Părere reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea”, „Rampa”. În epocă s-a speculat că în Cazul Magheru s-ar fi inspirat din legendele urbane privindu-l pe medicul craiovean George Magheru și el cu origini sud-dunărene, o personalitate a epocii având în palmares 63 de studii de specialitate, cărți de medicină, versuri și piese de teatru.

Gheorghe Chițu și Gheorghe Hagi – printre primarii aromâni ai Craiovei

English: Craiova - The City Hall
English: Craiova – The City Hall (Photo credit: Wikipedia)

Puțini știu că destinul orașului Craiova s-a aflat pentru o bună bucată de vreme în mâinile aromânilor așezați în această zonă a Țării Românești. Istoria instituției Primăriei Craiova începe undeva la jumătatea secolului al XIX-lea, în jurul anului 1862, când datele oficiale înregistrează și primul cârmuitor al orașului în persoana lui Gheorghe Chițu (n. 24 august 1828 – d. 24 octombrie 1897). Fiul unui negustor de cojoace, cunoscător al limbii grecești (sursa aici), refugiat în Romanați (azi județul Teleorman) din calea turcilor, Gheorghe Chițu a scris istorie în Țările Române, fiind membru fondator al Academiei Române și o personalitate de același rang cu Gheorghe Magheru, I.H. Rădulescu sau I. C. Brătianu. În ciuda acestui fapt, Gheorghe Chițu este mai puțin cunoscut deși, în Craiova, de numele său se leagă, printre altele, denumirea Colegiului Economic din Bănie și un bulevard.

Istoria primarilor cu origini aromâne ai Craiovei continuă însă cu Gogu Vârvoreanu (1873-1874) și Gheorghe Pesicu(1875-1876/1880-1883), cu Nicu Economu (1905-1906) și Ion Pessiacov (1911-1912, despre familia Pessiacov am scris și aici) și se termină în 1938 cu primarul Alexandru Hagi Gheorghe.

Pentru o istorie mai detaliată a primarilor cu origini aromâne ai Craiovei, promit să revin asupra subiectului.

Povestea aromanului care a salvat Catedrala Craiovei de la demolare

În nişte case mari, boiereşti, din mahalaua “Sfântu Ioan Hera” din Craiova s-a născut, a trăit şi a murit Gusti Pessiacov, primul aromân, dintr-o familie originară din Vlahoclisura, care a făcut istorie în Oltenia. Este de menţionat că mahalaua “Sfântu Ioan Hera” era locuită în majoritate de aromâni.  Pessiacovii au fost un neam înstărit. Ţinuseră moşii întinse, cu arendă, şi exportau lână la Ţarigrad. Descendenţii familiei Pessiacov au fost politicieni şi, în general, persoane publice, implicate în istoria locurilor în care s-au pripăşit. Astfel, Costache Pessiacov, a devenit deputat, în 1874, Nicu Pessiacov a fost deputat liberal în anii 1884-1888, Iancu Pessiacov a fost primar al Craiovei în anii 1911-1912 şi s-a străduit să întemeieze un Credit Funciar Urban, iar în Bucureşti un alt Pessiacov a fost translatorul documentelor slave de la Arhivele Statului.  Un alt descendent din familie, avocatul August Pessiacov, a avut, de asemenea, o bogată viaţă publică. Era unul din fruntaşii baroului Baroului de Avocatură din Craiova şi un cărturar de seamă. Îl găsim printre cei ce scriau la ziarele “Oltenia”, “Alegătorul Independent”, “Cronica Craiovei”(care a fost înfiinţată de el, în 1879), articolele fiind, în principal, politice şi istorice. În politică, August Pessiacov a participat la alegerile generale pentru Constituanta din 1879, iar la alegerile generale din 1884 a fost ales deputat, ca liberal-creştin. De atunci şi până în 1892 a fost ales mereu deputat, iar într-o sesiune parlamentară a fost chiar vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. După dizolvarea Partidului Liberal-Conservator, August Pessiacov nu mai face politică, ci se consacră baroului şi cercetărilor sale istorice, fiind interesat şi de arheologie.

Fondatorul Craiovei – un anume Ioniţă Assan

Marea pasiune a lui August Pessiacov a fost istoria Craiovei şi, îndeosebi, Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa”. Încă de mic copil se închinase la această biserică şi îl durea în suflet că era lăsată în părăsire. S-a preocupat îndeaproape de istoria acestei biserici, astfel că, în 1881, a publicat lucrarea “Sfântu Dumitru Băneasa”.

A mai publicat cărţile: “Schiţe din istoria Craiovei” (în 1902) şi “Acte şi notiţe istorice”. Cercetările sale sunt demne de toată lauda, iar concluziile la care a ajuns el s-au dovedit, mai târziu, adevărate. Astfel, August Pessiacov este cel care a stabilit, fără putinţă de tăgadă, că numitul Ioniţă Assan se poate spune că este cel care a fondat oraşul Craiova. August Pessiacov a luptat necontenit pentru a atrage atenţia lumii asupra monumentului istoric ce îl constituia Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa” din Craiova,   într-o perioadă vandalică în care au fost demolate Episcopia Craiovei, zidul Baraţilor şi zidurile vechi din strada Hurezului. Se spune chiar că, în perioada cât a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, i-a atras atenţia însuşi Regelui Carol I asupra Bisericii “Sfântu Dumitru-Băneasa”, căutând să o pună sub protecţie împotriva valurilor de demolări pe care le iniţiaseră edilii craioveni ai vremii. De aceea, pe bună dreptate se poate spune că Biserica “Sfântu Dumitru” din Craiova a fost restaurată din dispoziţia Regelui Carol I şi apoi ridicată la rangul de catedrală mitropolitană numai datorită eforturilor de salvare a ei făcute de August Pessiacov. Un cărturar al vremii, M. Theodorian-Carada, scria că, pentru tot ceea ce a făcut, August Pessiacov ar fi meritat să fie trecut în rândul ctitorilor catedralei craiovene.

Acelaşi cărturar notează, despre August Pessiacov, următoarele: “Înalt, smead, cu părul şi barba ondulate, încărunţit din tinereţe, August Pessiacov era un bărbat chipeş. El a fost şi om cult, precum a fost şi un bun orator, dar puţin cam prolix. Pentru ultima oară l-am revăzut în 1904, la Băile de la Mehadia. Scobora scara din parc, cea de lângă Rudolphshof, cum i se zicea, pe atunci, hotelului Ferdinand. Deşi îmbătrânit, se ţinea încă bine, la braţ cu soţia sa, Cecilia, Peşacovă şi dânsa prin naştere şi căsătorie, cu care forma o frumoasă pereche. S-a oprit în loc, bucuros că ne revedeam. Ne-a vorbit cu drag de prietenia lui cu tatăl meu şi de alte vremi. Cred că a murit înainte de 1916 şi că a fost cruţat de a-şi vedea oraşul sub ocupaţie străină”.

de Milian Mirea