Craiova și chirurgia română, Dimitrie Gerota și Legiunea

GerotaPentru aproape jumătate de secol numele ilustrului chirurg Dimitrie Gerota a fost șters din memoria poporului român. Nici nu se putea altfel, după instaurarea comunismului, de vreme ce Dimitrie Gerota fusese un membru al Mișcării Legionare, ba mai mult decât atât, membru în Senatul Legiunii. Aceste date istorice sunt încă ascunse publicului, pentru că apartenența la Mișcarea Legionară a unor personalități de prim rang ale culturii române este încă privită ca un subiect tabu.  Mai mult, noile teorii încearcă să explice apartenența acestora la legionarism printr-un soi de psihoză generală care le-a afectat temporar capacitatea de a discerne între bine și rău.

Pentru a șterge aceste falsuri din istorie și pentru a reda adevărul despre viața acelora care și-au ales un crez care depășește  înțelegerea unora sau a altora încă mai este nevoie de timp.

Dar cine este Dimitrie Gerota?

Dimitrie Gerota s-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, fiul lui Constantin Gerota, preot aromân stabilit în Bănie. (Despre originile aromâne ale lui Dimitrie Gerota, scrie și Nicolae Iorga și amintea și scriitorul Mihail Bunea).

Dimitrie Gerota va absolvi în 1892 Facultatea de Medicină din București după care va pleca în Franta și Germania  pentru a-și continua studiile. La întoarcerea în țară, va practica medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, a fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții.

Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura chiar și o bursă. (mai multe despre acest subiect aici)

Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român, iar în orice tratat de urologie contemporan fascia este denumita drept fascia Gerota .

DIMTRIE GEROTA (1867 – 1939)

Profesor doctor (chirurg), Membru al Academiei Române.

Membru al Senatului Legionar

Senator al Universităţii Bucureşti (1918-1919).

Docent universitar în anul 1900

A creat Institutul de Chirurgie Dimitrie Gerota în anul 1908.

Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în dec. 1937.

Aromânii, participanţi la 1866 la stabilirea ortografiei limbii române

Pentru că se discută tot mai mult despre diferenţele dintre limba română literară şi dialectul aromân, cu ajutorul unui bun prieten am intrat în posesia unor informaţii care sper că vor face lumină în această privinţă. Pe lângă aceasta, informaţia postată demonstrează încă o dată faptul că Aromânii sunt parte integrantă a poporului român, pentru că în 1866, anul apariţiei primei Constituţii, statul român, a mai avut o realizare: înfiinţarea Academiei Române şi standardizarea limbii române. La această acţiune au participat, după cum se observă din informaţiile de mai jos, nu doar cărturarii din Vechiul Regat ci şi cei din celelalte provincii istorice şi aromânii din Macedonia.

ACADEMIA ROMÂNĂ

Repere cronologice

1866 apr. 1.

Prin decret al Locotenenţei Domneşti se înfiinţează în Bucureşti Societatea Literară Română, cu scopul de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române. Ea urma să fie alcătuită, pentru început, din 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti (trei din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, câte doi din Banat, Maramureş şi Bucovina, trei din Basarabia şi doi din Macedonia) membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;

din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;

din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;

din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);

din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;

din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Conferinţa „Aromânii – istorie şi actualitate” organizată de Academia Română şi Societatea de Cultură Macedo–Română

În data de 25 mai 2011, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Academia Română şi Societatea de Cultură Macedo–Română a organizat la Palatul Parlamentului conferinţa „Aromânii – istorie şi actualitate”.

În alocuţiunea de deschidere, domnul Eugen Tomac, Secretar de stat pentru românii de pretutindeni, a evidenţiat apartenenţa culturală, lingvistică şi identitară a aromânilor la românitate, subliniind necesitatea conturării unor politici publice integrate de susţinere a comunităţilor aromâne atât din interiorul, cât şi din exteriorul graniţelor României. Domnia sa a salutat prezenţa la conferinţă a reprezentanţilor aromâni de la sud de Dunăre: domnul Elvis Toci, vicepreşedintele Asociaţiei Culturale a Aromânilor din Albania, domnul Robert Çollaku, vicepreşedintele Asociaţiei Culturale a Aromânilor din Albania, domnul George Tegu, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Românofone din Republica Elenă „Sfântul Andrei”, domnul Valentin Mik şi doamna Svetlana Nikolin, reprezentanţii Asociaţiei „In media res” din Serbia.

Domnul Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Române, a prezentat activitatea organizaţiei neguvernamentale de utilitate publică pe care o conduce, menţionând că, prin intermediul acesteia, au fost derulate programe şi proiecte, finanţate de statul român, menite să protejeze şi promoveze identitatea culturală a aromânilor din Balcani. Domnia sa a solicitat o implicare sporită din partea autorităţilor române în susţinerea activităţii Societăţii de Cultură Macedo-Române. A prezentat cele două manuale de aromână, realizate de către doamna Matilda Caragiu Marioţeanu, respectiv domnul Nicolae Saramandu şi doamnele Angela Fuduli, Mioara Gospedin şi Manuela Nevaci.  Aceste manuale, acreditate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, au fost deja transmise comunităţilor aromâne din România şi Balcani pentru a ajuta demersurile de păstrare a dialectului în rândul tinerei generaţii.

Domnul academician Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, a trecut în revistă principalele repere ale istoriografiei româneşti care evidenţiază apartenenţa aromânilor la românitate. Domnia sa a reiterat necesitatea eliminării confuziilor întreţinute artificial în ultima perioadă în privinţa istoriei şi al idiomului comunităţii aromâne.

Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Caragiani (Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Roma „La Sapienza”) a prezentat auditoriului motivele pentru care aromânii pot fi consideraţi ca fiind o minoritate naţională numai în afara graniţelor României, argumentând că, în cazul unei apropieri a dialectului de limba română, am asista la un proces de reromânizare.

Comunicările ştiinţifice ale domnului prof. univ. dr. Nicolae Şerban Tanaşoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, a domnului cercetător ştiinţific dr. Nicolae Saramandu, directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române şi a doamnei cercetător ştiinţific dr. Manuela Nevaci au fost reliefat dovezile istorice şi lingvistice ale apartenenţei la românitate a aromânilor.

În cadrul dezbaterilor care au urmat sesiunii de comunicări ştiinţifice, au luat cuvântul domnul senator Viorel Badea, preşedintele Comisiei pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Senatului României, domnul deputat William Gabriel Brînză, preşedinte al Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării din cadrul Camerei Deputaţilor, domnul Vasile Timiş, secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, domnul deputat Octavian Marius Popa, domnul Mircea Ciumara, director al Departamentului pentru Românii de peste hotare din cadrul Academiei Române şi domnul Traian Bărbulescu, director TVR Craiova. Au intervenit, de asemenea, domnul Elvis Toci, vicepreşedintele Asociaţiei Culturale a Aromânilor din Albania, domnul George Tegu, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Românofone din Republica Elenă „Sfântul Andrei” şi domnul Valentin Mik, directorul biroului de relaţii internaţionale al Asociaţiei „In media res” din Serbia.

http://www.privesc.eu/widget/live/4612

Craiova – oraşul vlahilor şi Asăneştilor

Când pronunţau termenii de bulgar sau de vlah, bizantinii se gândeau la noţiunea de barbar, adică cel care nu vorbeşte, nu gândeşte şi nu trăieşte ca un grec. De la cucerirea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1018) şi până spre răscoala Asăneştilor (1185), au fost pentru lumea bulgaro-vlahă, aflată sub o solidă stăpânire bizantină, o perioadă de aparentă stabilitate, însă spre sfârşitul secolului al XII-lea, structurile bizantine implantante în teritoriile vechi bulgăreşti vor adânci criza unei societăţi adusă în pragul răbdării.

Un capitol important al vieţii politice vlahe îl constituie statul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Exponenţi ai romanităţii orientale, ei intraseră anterior în istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi ai Munţilor Haemus, unde îşi construiseră veritabile ţări. Reprezentau o populaţie cu o conştinţă de sine, un grup etnic bine delimitat, de străveche obârşie tracică şi daco-latină cu o continuitate şi stabilitate a habitatului lor balcanic prin nimic inferioară celei a fraţilor lor de la nord de Dunăre.

Locuitori ai oraşelor erau şi păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie în munţii înalţi sau în locuri foarte reci. Statul creat de Asăneşti, cunoscut în istoriografia românească drept cel de-al Doilea Ţarat vlaho-bulgar, este cea dintâi şi ultimă încercare a romanităţii orientale de a se organiza într-un cadru statal propriu; în faza sa de început, rolul de pilon militar principal l-au avut vlahii din nord-estul Peninsulei Balcanice.

(FORMAREA ŢARATULUI ASĂNEŞTILOR) Vlahii din Munţii Balcani erau recunoscuţi pentru cunoaşterea şi supravegherea trecătorilor şi pasurilor greu accesibile şi poate din acest motiv erau solicitaţi în diverse misiuni de cercetare. Aceşti oameni ai munţilor, recrutaţi în special în armata bizantină, aveau un rol specific, de ghidare a unităţilor militare bizantine prin trecătorile munţilor şi de recomandare a locurilor prielnice pentru aşezarea taberelor. Recrutarea populaţiei de la munte, cu scopul de apărare a defileelor, presupunea instruirea şi specializarea militară a acesteia, fără a-i schimba modul de viaţă tradiţional. Totodată, sporirea importanţei defileelor stă la baza dezvoltării unor cetăţii care iniţial au fost puncte fortificate, esenţiale pentru protejarea zonei de securitate a Bizanţului. Este cazul cetăţii de pe valea râului Iantra, pe nume Tărnovo, locul de unde a izbucnit în anul 1185 răscoala vlahilor.

Între Dunăre şi Balcani, şi cu deosebire în munţii Haemus convieţuiau alături de bulgari, numeroşi vlahi, urmaşi ai populaţiei romanizate din fosta provincie Moesia, care la sfârşitul secolului al XII-lea, sub conducerea fraţilor Theodor (Petru) şi Asan s-au răsculat împotriva Bizanţului. Multiplele calităţi spirituale ale Sf. Dimitrie, noul patron spiritual al oraşului, garantau reuşita acţiunii gândite de cei doi fraţi vlahi, determinată de o serie de factori, printre care şi cel de ordin divin. Dumnezeu, un sfânt militar consacrat şi o sfântă biserică, legitimează spiritul libertăţii vlahilor şi bulgarilor, conferându-le acestora dreptul de a se autoguverna, în numele tradiţiei Primului Ţarat bulgar.

Când întreaga putere a Ţaratului vlaho-bulgar este preluată de Ioniţă Kaloioannes, acesta şi-a arogat misiunea de a continua şi desăvârşi opera iniţiată de precursorii săi, Petru şi Asan I, achitându-se în chip exemplar de sarcina asumată. În prima parte a domniei a reuşit să-şi consolideze poziţia pe plan intern, supunându-şi stăpânirii sale pe acei boliari care manifestau tendinţe centrifuge, erijindu-se în veritabili potentaţi locali. Astfel, reuşeşte să-i atragă de partea sa, tot mai mult pe cumani, pe Chrysos şi Ivancu şi să dea puternice lovituri Bizanţului.

Campania din 1201, contra Bizanţului, purtată în Rodopi şi pe ţărmul Mării Negre, soldată cu victorii de impact, îi dă dreptul să impună Constantinopolului pacea mult dorită, iar răgazul câştigat îl foloseşte în scopul consolidării Ţaratului sub raport politico-juridic extern. Corespondenţa suveranului din Tărnovo cu papa Inocenţiu al III-lea, din care reiese explicit originea latină a vlahilor şi a dinastiei lor, are drept consecinţă obţinerea din partea papei a recunoaşterii independenţei statului, iar pentru sine titlul de rege, deşi el pretindea pe cel de împărat (ţar), numindu-se ca atare imperator omnium Bulgarorm  et Blachorum. Pe plan ecclesiastic Biserica vlaho-bulgară a intrat sub influenţa Sfântului Scaun, Vasile I (fost episcop de Vidin) fiind investit de cardinalul Leon, al Basilici Sfintei Cruci, cu demnitatea de arhiepiscop primat, cu toate că s-au făcut demersuri în sensul ridicării acestuia la rangul de patriarh.

Pretenţiile maximale ale lui Ioniţă Kaloioannes, respectiv utilizarea fară restricţii a binomului împărat-patriarh este în acord cu ideologia politică bulgărească, drept care şi-a întărit oastea, lărgindu-şi graniţele statului de la Dunăre până pe cursul superior al Maritzei şi de la Marea Neagră către râul Vardar, în Macedonia. Vecinătatea României cu Bulgaria a cunoscut de-a lungul timpului momente de interferenţă şi întrepătrundere spirituală. Un astfel de moment este oferit de legendarul transfer al imaginii cultului sfântului militar Dimitrie al Asăneştilor la nord de Dunăre.

Conform tradiţiei locale existente în Oltenia, istoriografia cantacuzinească de secol XVIII a încercat să demonstreze prin legătura dintre biserica Sf. Dimitrie din Tărnovo şi cea a aceluiaşi sfânt din Craiova (protectorul oraşului), stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre şi influenţa lor în regiune.

Mai mult, în zilele noastre, semnificaţia numelui Craiovei este dată de două cuvinte compuse crai/Ioan (ţarul Ioan) care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât oraşul craiului/ţarului Ioan. Această tradiţie vine încă de la D. Cantemir, care afirma stăpânirea Asăneştilor peste toţi românii, sugerând că nucleul puterii lor s-ar fi aflat la nordul Dunării, confuzia fiind dată de interpretarea eronată a sensului de Vlahia din sursele istorice.

Mai mult,  la Muzeul Naţional de Istorie a României, există steagul original al Craiovei, din secolul al XIX-lea, care avea în centru o stemă tricoloră şi, cel mai important, o reprezentare a lui Ioniţă Kaloioannes sau Ioan Asan al II-lea în vestimentaţie oficială de ceremonie.  Este ştiut că şi astăzi oraşul Craiova se mândreşte cu originile sale ce provin din vremea Asăneştilor, lucru certificat chiar de manualele şcolare interbelice, din care se poate observa o afinitate specială a craiovenilor pentru Ţaratul Asăneştilor dar şi pentru cultul marelui mucenic Dimitrie.

Stema statului medieval al lui Asan II (  culorile rosu si galben reprezinta romanitatea -culorile Romei antice dar si Roma de azi- la care s-a adaugat ulterior albastru la steagul national romanesc, iar cele doua ghiare reprezinta alianta si/sau vasalitatea regelui Ungariei. Este de mentionat ca in istoria Italiei anul 1241 este consemnat ca anul caderii regatului Maghiar, ceea ce ne arata ca de fapt moartea lui Asan a afectat profund Ungaria, care cunoaste dupa acest an invazia hoardelor tatare ale lui  Batu Han, cu pierderea luptei la Muhi. Acest lucru ajuta  revenirea la putere a grecilor in  Constantinopol, mai ales dupa 1260.

În armorialul Wijnbergen, alcătuit la sfârşitul secolului al XIII-lea, apare o stemă a regelui Valahiei (Roy de Bláq[u]ie), adoptată şi de Litovoi care a domnit în Oltenia.

(sursa: GINEL LAZĂR – doctor în Istorie)

In Memoriam – Adrian Păunescu

Sutsata-a scriitorlor shi artishtsalj Armanj dit Machidunii

di Scopia,li pitreatsi pruyuriili la Familia PAUNESCU shi tuts oaspits coleghi
POETS ROMANJ shi altsa di iutsido tsi lu cunushtea shi colabora cu MARILI
ARTISTU A SCRIATLUI ZBOR SHI OM CARI SHTEA S-TINJISEASCA OASPISLJI SHI
MILETSLI.
Coleglu a nostu Paunescu eara oaspi a nostu,shi tu andamusea dit soni
tu Casabalui Chishinau 2o1o na dzasi: – .Voi Armanjlji hits mushuteatsa-a mea,
haraoa tsi mi inspireadza sh-aza, cu ahorghea tinjie.Cu jali mari u apruchem
Habarea ti El shi chirearea atsea mari ca oaspi shi Om cu mari valoari.
Ljirtatlu Paunescu, nu va lu agarshim ca mari oaspi,sots shi scriitor cu
renome.Ma shi tu aestu jilosu stulnumintu,vrem sa spunem ca tu meslu Agustu.
anlu.2o1o. Chishinau,la Panayirlu Internatsional di carti,avum posibilitati s-
promovam shi ANTOLOGHIEA „SPIRITUALILI APUNTSA-A USPITSAILJEI” pi limba
armaneasca shi machiduneasca di 65 di poets romanj di iutsido.Anamisa di Marli
numi literari ali Romania s-afla scriitorlu Adrian Paunescu cu 4 cantitsi:”
Videarea di pi astangul meal”,”Miliea di zboara”,”Contemporan cu postumatea”
shi „Vini toamna ,fandza cadi”.Aesta easti tinjiea-a noasta cari na u featsi
ljirtatlu Adrian Paunescu,shi na pitricu cantitsi,cu haraoa atsea mari,ca una
dzua va s-yina shi Scopia la Festivalu „Constantin Belimace”.Ti jali cantitsili
a lui shi Opera atsea mari nu va s-agarsheasca.El totana va s-baneadza tu
inimili a nosti,shi numa-a lu,i va na hiba egzamplu cum s-va lumea,shi cum s-
armanem oaminj pit bana .
Dumidza s-lu ljearta! S-lji faca un loc ahorghea tu
paradislu a liliciloru,iu va sh-u afla isihiea shi arihatea.

Sutsata-a
scriitorlor shi artishtsalji Armanj dit Machidunii – Scopia
Vanghea Mihanj –
Steryu

 

CATRA FAMILIA PAUNESCU SHI UNIONEA-A SCRITORLOR ROMANJ DIT ROMANIA SHI MOLDAVIA
Adrian Paunescu, va s-araman tu mintea atsilor tsi u canascura shi avdzara boatsea a lui, ca poet mari, cantautor mari, oragnizator mari shi oaspi mari a armanjilor di iutsido. Vrearea a lui u avem achicasita multu ori.

Cu una energie dit sufltu a lui ahandosu, curra vrearea ti oamlji, ti armanji shi romanji.
Pi numa ali Sutsati „Amânjlji dit Albania” luam parti la omajlu ti aista om mari, care s-dusi dit bana di aoa.

Dumidza s-lu ljearta! S-lji faca loc la paradislu, iu va s-u afla isihiea di totna.

Jani Gusho

 

 

Biserica grecească din Calafat – o reparaţie istorică

„Izvorul Tămăduirii” – Biserica aromânilor din Calafat

Ctitorii bisericii

În conştiinţa oamenilor locului Biserica „Izvorului Tămăduirii” este cunoscută şi ca fiind Biserica Grecească.
Mormântul din curtea bisericii şi pisania de la intrarea în sfântul lăcaş menţionează că aceasta a fost ctitorită de Hagi Panait Theodoru.
Hagi Panait Theodoru era dintr-o familie de vechi neguţători şi oameni ai mării, cutreierase lumea în lung şi lat, făcuse danii aşezămintelor mănăstireşti de la Athos, ajunsese în pelerinaj chiar şi la Ierusalim şi înzestrase cu odoare de preţ biserica cea mare, cea elenă din Brăila, în al cărui port ajungea cam din doi în doi ani, descărcând mărfuri din Orient şi luând grâne de Bărăgan. Documente aflate în arhivele bisericii dovedesc faptul că era un om cucernic, care prin daniile sale ajutase la clădirea, începută în 1869, a Sfintei Biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Piaţa Mare, Ştirbei Vodă, a Calafatului. Donase, de asemenea, în aprilie 1870, bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril din Craiova, icoana „Izvorul Tămăduirii” împreună cu două sfeşnice împărăteşti de alamă.

Un hrisov atesta chiar că este cavaler de Rhodos, titlu de nobleţe echivalând ce al Cavalerilor de Malta.
După cum şi numele o spune, Hagi Panait Theodoru era aromân, născut în Epir. În munţii Pindului şi în văile Epirului din Grecia erau foarte multe sate locuite de aromâni, care după înrăutăţirea bruscă a situaţiei lor politice în 1822, au început să plece din acele locuri aşezând-se cu predilecţie în localităţi de pe malul Dunării în Ţara Românească, dar şi în interiorul ei.
Există în biserică icoana hramului pe care este însemnarea: „Această sfântă icoană s-au făcut cu cheltuiala mea, chir Panait Theodoru, 1834 mai, 26”. Însemnarea este ca şi altele de pe aceeaşi icoană, cu litere chirilice, dovadă că şi în casa ctitorului se vorbea româneşte şi se cultiva scrierea chirilică.
Viaţa spirituală a orăşelului a beneficiat precumpănitor de aportul unor personalităţi locale ale aromânilor numiţi pe atunci greci, fiindcă majoritatea erau născuţi şi proveneau din acea zonă.


Fiica lui Hagi Panait Theodoru şi a soţiei sale Ana, Theodora Theodoris, avea să rămână pe pământ românesc, devenind după căsătoria cu Mihalache Coandă, Theodora Coandă – Coana Riţa pentru localnici, lumea de la Craiova, Calafat, Perişor, locuri în care şi-a petrecut viaţa alături de soţul său. Au avut împreună o casă plină de bucurii şi de copii, trei băieţi şi tot atâtea fete. Constantin Coandă, întâiul născut al familiei Coandă, viitor geneeral de corp de armată, ministru în mai multe rânduri şi Preşedinte de senat, avea să fie tatăl lui Henri Coandă, savantul român de renume mondial, de numele căruia se leagă începuturile celei mai spectaculoase cuceriri din zilele noastre, aviaţia cu reacţie, ce avea să deschidă orizonturile strălucitoare ale cuceririi cosmosului.
Portretele ctitorilor, Hagi Panait Theodoru şi soţia sa Ana Theodoris, două lucrări de mare valoare artistică realizate la Viena şi având dimensiuni impresionante, străjuiesc de o parte şi de alta maiestuoasa intrare în biserică. Orice muzeu din lume ar fi mândru să le găzduiască, dar numai aci, în biserica ctitorită de ei, chipurile lor capătă aureolă de sfinţi.
Alături de portretele lor, săpate pe două plăci de marmură, stau numele celor care prin danii generoase au contribuit la ridicarea bisericii. Sunt aici nume de rezonanţă pentru Calafat, rostite şi acum cu respect, care au contribuit la dezvoltarea edilitară şi la înflorirea vieţii economice şi spirituale a urbei: Theodoros D. Faragos, Mateos Z. Ioanidis, Constantinos Dim Arsseni, Nicolaos Maria Lazais, Ştefan Al. Nicolaidis, Mix X. Teodorous, Panait Teodoru, Nicolas Kumps, George Zuroglos, Dim Arsseni (străbunicul scriitoarei Florentza Georgetta Marincu) Lazaros Dumitriu, Panag Harocopos, Georgios K. Kontas, Andreas Micopulos, Atanasios Nicolaidis, Naum Dimitriadis, Constantin Hristodolu, Stamatos Pantazi şi alţii.

Istoria bisericii Hagi Enuş din Craiova

04_genealogii_copy8Celor mai multi craioveni le este binecunoscuta Biserica „Hagi Enus”, de pe strada A.I. Cuza, putini stiu istoria acesteia, si mai putini stiu ca ea poarta numele negustorului aroman, Hagi Costa Petru zis si Enus.

Biserica a fost construita intre anii 1792 – 1800, dar vechimea ei este mai mare decat cea trecuta in pisanie, lacasul fiind ridicat pe ruinele altuia mai vechi. A fost reparata in mai multe rânduri, iar in 1941, la insistenta preotului Balasa, i-a fost refacuta pictura.

În 1821, Hagi Enus l-a imprumutat pe slugerul Tudor Vladimirescu, ce „ridicase tara“, contribuind cu bani la mersul revolutiei: „Inscrisei supt semnatura slugerului Theodor, coprinzator ca lei 4.953 am primit de la chir Hagi Enus, pentru trebuinta cheltuielilor norodului tarii, ce este ridicat spre folosul de obste a toata tara, care bani si vreme cuviincioasa sa aiba a-i raspunde (restitui – n.r.) fara nici un cuvânt“.

GENEALOGIE

Fratele lui Hagi-Enus, serdarul Polihronie Costa Nan, a avut o fiica, Anghelichia, casatorita cu Dimitrie Carianopol. Acesta din urma era fiul lui Hrisi Tisameno si al unei doamne Carianopol, al carei nume l-a mostenit. Onomastica indica origini grecesti sau, in orice caz, sud-dunarene, ca pentru atatia dintre boierii si negustorii Olteniei si nu numai. Dimitrie Carianopol si Anghelichia au avut un fiu, Constantin, casatorit cu Eufimia Plesia, si o fiica, Ana, devenita sotia lui Iorgu Caletzianu, cu mosie si conac la Tamburesti (jud.Dolj), pe malul Jiului. Iorgu Caletzianu – a carui familie isi avea obarsia in satul cu nume pitoresc „Cacaleti” – era fiul acelui capitan al lui Tudor Vladimirescu care a pastrat steagul rasculatilor.
Dimitrie Carianopol a avut trei fii si doua fiice: Alexandru, casatorit cu o vara primara a sa, Angela Plesia, avand o fiica, Dora; Constanta, devenita sotia colonelului Mihail Goruneanu; Gheorghe, medic – supranumit „tucar” (Zucker – zahar, in limba germana) -, necasatorit; Ionel, avocat; Margareta – casatorita cu Anton Marascu, unchiul regizorului Tudor Marascu. Dora Carianopol a fost casatorita mai intai cu Constantin Chintescu, proprietarul vechiului conac – monument istoric de la Cotofeni (jud. Dolj) si, dupa divortul de el, cu Marcel Olteanu, fiul cunoscutului general cu acelasi nume, care descindea dintr-o sora a lui Petru Maior. Impozanta casa Carianopol din Craiova, construita dupa planurile arhitectului Petre Antonescu, invecinata cu vechea casa a familiei Plesia, cu care se inrudea de mai multe ori, adaposteste Centrul Militar al judetului Dolj.
Ana Carianopol a avut din casatoria sa cu Iorgu Caletzianu, un fiu, Constantin – casatorit cu Marioara Davidescu, si o fiica, Maria, casatorita Mitescu. Din legatura neoficializata cu un Teohari, Ana Carianopol a avut si o fiica, Elena, casatorita cu omul politic liberal George (Gogu) C. Cantacuzino (1845 – 1898), personajul cu bustul din Gradina Icoanei care a dat si numele pietei alaturate.