Teatrul National din Craiova înfiinţat de boierii aromâni

Craiova - Teatrul National si Str. Justitiei„Teatrul Naţional din Craiova ia prima lui formă de cristalizare în 1849, sub direcţia lui Costache Carageale şi Mihăileanu. Spectacolele aveau loc în sala mare a Şcolii Otetelişanu, obţinută în acest scop de la fondurile şcolare de către boierii Pera Opran şi Filişanu, cari cu cheltuiala lor amenajează o scenă şi o înzestrează cu decorurile, cortina şi instalaţiile necesare… În 1850 vine de la Iaşi la Craiova actorul Halipliu, care reprezintă pe scena acestui teatru improvizat «Baba Hârca», operă comică a lui C. Millo… Deschiderea primei stagiuni a celui dintâi local de teatru, s-a hotărât să se facă cu piesa «Mihai Viteazu». În acest scop, Costache Carageale obţine 120 de galbeni de la boierii craioveni, cu care se fac toate preparativele pentru o montare cât mai impresionantă pentru acele vremuri a unui asemenea spectacol.
Prezentarea pe scenă a vestitului erou a stârnit o admiraţie şi un entuziasm general, atât de mare, încât casele boiereşti se deschiseră larg actorilor care fură acoperiţi de laude şi de daruri de tot felul. Şi pentru a da acestui eveniment cadrul festiv al unui act cu rezonanţă naţională, spectacolele piesei «Mihai Viteazu» erau anunţate prin trei lovituri de tun trase din curtea teatrului“, scrie Ştefan Botoiu în Oltenia 1943.

De atunci avea să rămână mult timp obiceiul ca ori de câte ori se juca o piesă istorică românească să se tragă la ora 7 seara cele trei lovituri de tun.

Un incendiu va mistui visul boierilor, odată cu distrugerea teatrului. Boierul Opran îl aduce însă la Craiova pe Teodor Teodorini, numindu-l director al noului teatru care va renaşte din cenuşă, căci împreună cu alţi boieri vor aduna din nou bani şi materiale pentru a construi cu robii lor alt teatru. Fiecare îşi va alege de această dată o lojă pe care îşi înscrie numele şi o împodobeşte cu covoare şi lucruri scumpe, aduse din casele lor. Se vor naşte lojele: Glogoveanu, Aman, Dumba, Haralambescu, Vălimărescu, Braboveanu, Gănescu, Opran, Filişanu.
Povestea merge mai departe, iar teatrul continuă să existe, după moartea lui Teodor Teodorini, graţie soţiei şi fiicei lor, Elena. La 15 august 1927, localul teatrului este pentru a doua oară mistuit de flăcări, incendiu provocat de omul de serviciu Tănăsache, iar mai târziu, în 1935, sub directoratul general al lui Ion Marin Sadoveanu, „străvechiul teatru al Craiovei este pur şi simplu suprimat, cu o singură mâsgălitură de condei, după opt decenii de glorioasă afirmare. Abia în octombrie 1942 năzuinţele de renaştere ale intelectualităţii olteneşti reuşesc să repare această strigătoare nedreptate şi să reconstituie din cenuşă altarul de cultură şi de artă dramatică din Cetatea Banilor Olteni“.

Aromânii în Documentele din Arhivele Craiovene

Este cunoscut faptul că în oraşele Craiova şi Calafat şi-a desfăşurat activitatea în decursul timpului o importantă comunitate a românilor macedoneni, mai puţin numeroasă totuşi, în comparaţie cu cele existente la Brăila, Galaţi, Constanţa şi Tulcea. Obşteasca Catagrafie de la 1838 indica într-o statistică numerică existenţa în judeţul Dolj a 188 aromâni denumiţi pe atunci, impropriu, eleni, capi de familie, din care majoritatea covârşitoare (162) se aflau locuind în oraşul Craiova. Principalele ocupaţii ale acestora erau legate de viaţa economică; îi regăsim ca arendaşi şi epistaţi de moşii, proprietari, neguţători (“strânge capre”, “strânge râmători”, “neguţători cu cirezi de vite”, “neguţători de oi”, etc.), hangii şi sporadic plugari. Peste un veac, în 1938, Enciclopedia României, făcând referire la aşa-zisa minoritatea elenă, menţiona o situaţie neschimbată, precizând exclusivitatea urbană a acesteia, dând o proporţie mai mare în Dobrogea şi în Muntenia. Preocupaţi mai ales de problemele comerciale, se implicau foarte puţin în politică, documentele vremii consemnând că duceau o “înfloritoare” viaţă economică. De-a lungul timpului în oraşul Craiova a existat cea mai numeroasă comunitate greacă din întreaga Oltenie, dar majoritatea dintre aceştia nu erau altceva decât aromâni sau macedo-români din Grecia, reveniţi în patria mamă. Astfel, în 1855, domnul Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei, printr-un ofis către Departamentul din Lăuntru, arăta că supuşii veniţi din Grecia “nici până acum nu s-au arătat la vreo autoritate ca să dea măcar ştiinţă despre a lor aflare în Principat”. Această “preocupare” a stăpânirii, se poate observa din numeroasele “liste de supuşii eleni” întocmite de Poliţia Oraşului Craiova între 1854-1855. Ea venea şi ca urmare a instabilităţii politice din Principat, cunoscut fiind faptul că numai în anul 1854 în Ţara Românească s-au succedat cele trei ocupaţii militare: rusă, turcească şi austriacă, reprezentând etape nedorite atât pentru români cât şi pentru macedoromânii, aflaţi în jocul intereselor Marilor Puteri implicate în Războiul Crimeei (1853-1856). Listele conţin date despre originea lor, vârsta, ocupaţia, starea materială şi civilă, etc. Aceştia erau originari în special din partea muntoasă a Greciei, cea a Epirului (din Ianina), zonă locuită exclusiv şi azi de aromâni, dar şi din alte zone ca Paleo Patra, Mesalonia, Lamia, Tricala, etc. O parte îşi aveau familia în Grecia, marea majoritate fiind însă căsătoriţi cu pământence, numiţi adesea “proprietari zestraşi”. Se ocupau cu precădere de activităţi negustoreşti ca speculanţi, simigii, arendaşi, epistaţi de moşii, rachieri, bragagii, băcani, săpunari, lânari, grânari, negustori, şi chiar profesori (Constantin Glovaridis şi Naom Anghelidis). Ei se găseau sub “chezăşuirea” unor bogate familii craiovene, cum a fost cea a pitarului Nicolache Mihail, român macedonean, proprietar de moşii în judeţul Dolj şi case în oraşul Craiova cu “stare” de 50000 de galbeni, Barbu Isvoranu, pământean cu stare de 20000 de galbeni, Gheorghe (Gogu) Vârvoreanu (primul numindu-se Constantinidis, care şi-a luat numele de familie, probabil, de la moşia Vârvor din jud. Dolj), proprietar şi neguţător în oraşul Craiova cu stare de 5000 galbeni, etc. Într-un document de informare a agentului consular elen, A. Barelli, aflăm că în Craiova se aflau, în 1872, “până la 240” supuşi macedo-romani, capi de familie, însă multe din consulate acordau, în schimbul unei taxe, cetăţenia statelor respective. În acelaşi an, revizorul şcolar din judeţul Dolj arăta că în Calafat funcţiona o şcoală de băieţi privată cu limba de predare greacă la care se instruiau 42 de elevi (nu este exclus ca între aceştia să fi fost şi elevi de origine română). Tot la Calafat este fondată o biserică de către aromânul Hagi Panait Theodoru, în anul 1874 fiind începută şi terminată în anul 1879. Această biserică, cunoscută sub numele de biserica greacă, era întreţinută de comunitatea de aici, considerată a fi “una din cele mai frumoase biserici din judeţ”. În 1880, De la Calafat, Băileşti, Bistreţ, familia Iancu Chila – aromâni sosiţi probabil din Grecia, se ocupau cu negoţul de animale şi lână şi exploatau arii întinse de pământ, dar şi zone întregi de Dunăre. Iancu Chila, văr primar cu boierul craiovean, Constache Chila, trimite scrisoare la “neamuri” pentru a-i chema într-u ajutor pentru sporirea averilor.

Am luat ca punct de plecare în demersul cercetării de faţă Colecţia Documente deţinută de Arhivele Craiovene, datorită importanţei date de vechimea documentelor, dar mai ales de bogăţia informativă. Colecţia a fost constituită încă de la înfiinţarea acestei instituţii în 1931, îmbogăţindu-se treptat, acumulând 12597 u.a., cel mai vechi fiind datat 1469. Materialul de faţă îşi propune aducerea în prim plan a unor informaţii inedite care să constituie punctul de plecare pentru o viitoare cercetare elaborată a temei, nedorindu-se a fi o abordare exhaustivă a problematicii care este complexă. Aşadar, în Colecţia Documente se regăseşte un număr de circa 177 documente greceşti, majoritatea fiind din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai vechi, fiind datat 15 martie 1740, reprezentând un act de vânzare-cumpărare, însă numărul documentelor greceşti este mult mai mare, o parte fiind încă neinventariate. Ca genuri de documente sunt diate, foi de zestre, acte de vânzare-cumpărare, diverse jalbe, socoteli băneşti, corespondenţă de familie, etc. Un număr de 27 documente greceşti fac referire la marele clucer şi mai apoi ispravnic de Mehedinţi şi Gorj, judecător al Divanului Craiovei (1824), boierul aromân Nicolae Glogoveanu şi familia acestuia.( Nicolae Glogoveanu era fiul lui Ioniţă Glogoveanu, vel logofăt, ispravnic de Mehedinţi (1775) şi Gorj (1785), mare vistier (1796) şi caimacam al Olteniei, mort la 1805 ( în „Arhivele Olteniei”, 1942, p. 164) N. Glogoveanu s-a căsătorit în 1800 cu Elena Ghica, fiica banului Constantin Ghica şi a Ruxandei R. Cantacuzino, cu care a avut 3 copii (Costache, Luxiţa şi Marinca). Elena se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la Viena, la Schonbrunn, în 1814. În 1816, acesta se recăsătoreşte cu Elena (Elenca) Romanitis, fiica lui Manolache Gr. Romanitis (vel paharnic, caimacam al Craiovei), familie care-şi avea originea în insula Creta. Nu a avut copii cu cea de-a doua soţie care a murit în anul 1826 (în „Arhivele Olteniei”, 1942, p. 166-168))_ .

Între 1820 şi 1826, Nicolae Glogoveanu acesta se ocupa cu negoţul de porci şi sare. Glogovenii cunoşteau bine limba greacă, mărturie fiindu-ne corespondenţa de familie. Aflăm dintr-o scrisoare trimisă de la Braşov de sora sa Smaragda (Smaranda) în 1821, că întâmpină greutăţi pe “pământ străin” şi că boierul era din nou bolnav. Tot de la Braşov, doctorul Constantin Darvari (Darvaris) îi prescrie o serie de medicamente pentru boala de care suferea. În mai multe scrisori din anul 1814, trimise de la Viena de Elena Glogoveanu, prima soţie a boierului, se regăsesc informaţii privitoare la tratamentul pe care-l urma în capitala Austriei şi sublinia că are “mare încredere în medicii vienezi”. Există şi o listă de cheltuielile făcute de aceasta la Viena. Alte documente greceşti fac referire la litigiul de moşie dintre boierul craiovean şi clucereasa Maria (Marghioala) Rosetti. Astfel, în 1817, aceasta se plânge domnului Ioan Gheorghe Caragea (27 august 1812- 29 septembrie 1818) că numitul clucer Glogoveanu i-a “călcat” moşia sa Floceşti pe care a ridicat abuziv mai multe acareturi. Glogoveanu refuză să se prezinte la judecată, marelui hatman al Divanului fiindu-i poruncit de către Stăpânire înfăţişarea părţilor la judecată. Acesta este obligat să plătească Mariei Rosetti venitul de pe “partea de moşie” Floceşti. Alte 22 de documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea, scrise în limba greacă, reprezintă corespondenţa dintre Athanasie Dimitrie, arendaş al moşiilor Barboşi şi Coţofeni din judeţul Dolj şi Gheorghe Zuli, aromân aflat în oraşul macedo-românilor din Bitolia. În corespondenţa purtată se fac referiri la recoltele de grâu şi fân de la moşii, precum şi la mersul afacerilor. Într-un document din 17 aprilie 1849 se arată situaţia creată în ţară de armatele de ocupaţie după revoluţia de la 1848 şi că “nu se ştie sfârşitul lucrurilor câtă vreme mai sunt tulburări”. O familie de aromâni comercianţi (neguţători) cu şofran roşu, bumbac, cordovane şi alte mărfuri care se comercializau în Ţara Românească şi în Imperiul Otoman era familia Zisu. În 1810 şi 1823 fraţii Gheorghe Dimitrie Zisu şi Mihali Dimitrie Zisu se întovărăşesc cu Constantin Neamţu şi respectiv Nicolae Armenuli, la Pesta, formând o “asociaţie comercială”.Despre Gheorghe D. Zisu ştim că era căsătorit cu Sultana, cu care a avut trei fete (Anastasia, Ecaterina, Elena) şi un fiu Marcu. Aceştia, în 1839, întocmesc o listă cu averea părintelui lor iar în 1840 se învoiesc la împărţirea întregii averi rămase după încetarea din viaţă a mamei lor Sultana: casă, prăvălii, grădină şi vii în valoare de 45000 groşi pe care le va stăpâni Marcu Gheorghe Zisu. Totodată acesta moşteneşte o avere importantă în urma morţii paharnicului Constantin Lazăr, probabil unchiul acestuia, rămas fără urmaşi. Dintr-o catagrafie din 21 mai 1837 întocmită de serdarul Constantin Hardagiu, membru al judecătoriei Romanaţi (Caracal), privind averea rămasă de pe urma răposatului paharnic aflăm că acesta lasă moştenire moşiile Vâlsăneşti cu 42 case de clăcaşi, Grozăveşti cu 32 case de clăcaşi, mori vii şi livezi. În perioada care urmează îl regăsim pe Marcu Zisu făcând afaceri importante: arendează moşia Vâlsăneşti din Romanaţi în 1855 cu 1000 galbeni pe an şi pădurea din lunca moşiei cu 3400 galbeni împărăteşti. În aprilie 1858 acesta arendează moşia Cioroiaşi pe 3 ani cu 700 galbeni pe an, iar între 1843-1881 s-a ocupat şi de cămătărie. Ecaterina şi Elena, surorile lui Marcu Zisu, căsătorite în Macedonia vin în 1852 “ca să vadă dacă au şi ele drept de moştenire” din averea paharnicului pe care o stăpâneşte numai fratele lor. Acesta dă fiecăreia câte 1000 de galbeni. Din câteva documente greceşti dintre 1835-1838 aflăm că fiicele logofătului Ioan Dimitriu aflate la Ianina (localitate în regiunea Epirului locuită în exclusivitate de aromâni) Maria, Ecaterina, Elena şi Susana, prin epitropii acestora, revendică moştenirea lăsată de către unchiul lor, pitarul Ioan Panu care se ridica la suma de 192150 groşi. O altă categorie de documente fac referire la Dimitrie Dimu sau mai degrabă Dima– n. probabil 1775 – m. 1834, Craiova care era român cuţovlah (aromân), cunoscător de limbă greacă, mărturie fiind documentele din Colecţie. Dimitrie Mihail Dimo, venea de prin părţile Macedoniei şi se stabilea împreună cu familia sa în Ţara Românească, la Craiova. Fiind negustor priceput, izbuti să facă o avere măricică şi deveni cunoscut sub numele de Aman, poreclă pe care I-o dăduseră localnicii. Către anul 1818 primea de la Vodă Caragea titlul de Val Serdar, intrând astfel în rândul micii boierimi. Între 1784-1790 acesta locuia în Craiova la scurt timp înfiinţând Casa Comercială Aman (1794-1830). Angrenat în negoţ în stil mare, arendaş, proprietar de moşii în Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi, case în Craiova aflate în curtea bisericii Sf. Troiţă, Dimitrie Aman era printre cei mai bogaţi oameni ai Olteniei; a întreţinut relaţii comerciale cu Casele de la Viena (Poshari şi De Pindo-probabil Pindu-zonă muntoasă din Grecia, locuită de aromâni) şi de la Sibiu (românii macedoneni – Manikati Safranos şi Hagi Constantin Pop) făcând comerţ cu lână. A fost însărcinat de Ioan Gheorghe Caragea cu strânsul, pentru Vidin (Dii), a untului, mierii şi seului din întreaga Oltenie, iar în 1818 ridicat de domn la rangul de serdar. În 1821, de teama produsă de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fuge la Sibiu iar în 1828 se retrage la Câmpulung din faţa năvăliri ruşilor şi a epidemiei de ciumă. În 1814 se recăsătoreşte cu Despina (Pepica) Paris, emeie erudită (iubitoare de literatură, aceasta avea chiar şi un pian în casă) care va da o educaţie aleasă celor cinci copii, mai cunoscuţi fiind Th. Aman, vestitul pictor craiovean şi Alexandru Aman, ilustru magistrat, devenit preşedintele Curţii de Apel din Craiova. Alexandru Aman, căsătorit cu Aristia Lăceanu, neavând copii, au lăsat Municipiului Craiova biblioteca şi colecţia de tablouri personale care au constituit baza Bibliotecii judeţene şi a Muzeului de Artă al Olteniei. Pepica Paris a primit la căsătorie din partea soţului Dimitrie Aman, aşa după cum arată un document grecesc din Colecţie, ca daruri de nuntă: bani, cercei şi inel cu diamante, un şal, papuci cu panglici din dantelă, în valoare de 20650 groşi. Reprezenta o sumă destul de mare făcând comparaţie cu un document din 1798, în limba greacă, prin care Dimitrie Diamandi şi soţia Păunica fac foaie de zestre fiicei Zamfiriţa, căsătorită cu Dimitrie Mihail Dimu, bunuri evaluate la valoarea de numai 6575 groşi. O cercetarea aprofundată a acestora va putea elucida rolul jucat de aromânii din Craiova în viaţa economică şi socială a Principatului.

 

Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei – Documente (1666-1865),
Bucureşti, 1957, p. 11.

M. Theodorian-Carada, Craioveni de origine greacă în “Arhivele Olteniei”, Anul XIX, 1940, p. 78-82.

 

Mihai Chiriţă, Studii de istorie, Edit. Sitech, Craiova, 2005, p. 289, 394.

Enciclopedia României, Statul, vol. I, 1938, p. 148.Ioan Scurtu (coord) – documente, vol III, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1999, p. 16.