Memoria nu are pompe submersibile.

Memoria nu are pompe submersibile, dacă ar avea am evita atâta bătaie de cap de căutare disperată, nevrozată, de date, fapte sociale și evenimente care să ne ajute să ne amintim ce am fost. Într-o discuție purtată zilele trecute cu un vechi prieten despre aromânii din Oltenia încercam să deslușim rolul pe care comuna Bistreț din județul Dolj l-a avut în viața acestora (cercetarea continuă). Colonia macedo-românilor din Oltenia, amintită și de Anastase N. Hâciu (1936) în lucrarea sa monumentală ”Aromânii. Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație” a rămas înrădăcinată etnic și cultural în Oltenia, împărtășind locuitorilor acestei zone a României din spiritul lor de mari comercianți, negustori neîntrecuți și oameni de mare isparvă. Hâciu îi amintește în treacăt pe frații Orman, mari negustori de porci din sudul Olteniei, care alimentau până și marile depozite de la Viena cu carne. Ei bine, precum frații Orman,  familie de moscopoleni care făcea afaceri în stil mare în zona Dunării, mai multe nume mari de clisureni ajunseseră să transforme Bistrețul într-unul din cele mai mari porturi cerealiere din Europa secolului al XIX-lea (în Monografia Bistrețului scrisă de Mihai Chiriță se spune că în Bistreț se vorbea curent româna și greaca). Istoria aceasta a Bistrețului glorios, ștearsă cu bocancii de uitare își strigă acum din hăul adânc al memoriei necesitatea (re)cunoașterii. Pentru că, deși cunoscută în parte ea rămâne în necunoaștere generală atât timp cât nu vom recunoaște meritele celor care și-au pus amprenta asupra istoriei noastre.

Ca frații Orman au fost mulți aromâni în Oltenia, (familia Bușulenga de la Calafat, Papastate din Craiova, ca să mai dau doar câteva mari exemple), dar Bistrețul acesta, în care tatăl meu îmi spunea că străbunicul meu ancora micul său velier pentru a-l încărca cu grâu și porumb și mai apoi pleca pe Dunăre cu săptămânile pentru a se întoarce încărcat cu măsline sau alte minunății trebuie să recunoașteți că are un farmec aparte.  Poate mergea la Ada-Kaleh, poveștile spun că ar fi mers până la Salonic și chiar bunicul meu ar fi făcut asta ani la rândul. E ceva magic aici, ce n-are de-a face cu preocuparea de bază a aromânilor: păstoritul. Mai cu seama cu preocuparea de bază a grecilor de mari navigatori, insa nu e prima mărturie despre navigatorii aromâni, mai sunt multe altele, în unele fiind evocați chiar ca pirați. Apoi, acest Bitreț, a fost locul în care marele boier aromân Mihail Dinu (care a lăsat moștenire clădirea impresionantă care adăpostește Muzeul de Artă din Craiova) a ridicat o biserică, în care el însuși este pictat în interior alături de tatăl său. Azi cunoscută ca Biserica Veche, acest monument este lăsat pradă vremurilor și nimeni și nimic nu-i mai acordă importanță. La fel s-a întâmplat în Craiova cu Casa Orman. Uitată de lume, casa a fost demolată în urmă cu câțiva ani, pentru a se construi în acel loc un restaurant de prost gust. Când arhitectul de la primărie a fost întrebat cum a putut da un asemenea aviz de demolare, răspunsul a venit implacabil, demolator și rațional: „N-am știut!”

Mari olteni aromâni – Dumitru Caracostea

14997_t4

„Registru stărei civile pentru născuţi, din anul una mie optsute şaptezeci şi nouă, luna martie, ziua unsprezece, ora patru meridian. Act de naştere al lui Mitică, ortodox, de sexu bărbătescu, născut ieri, în oraşul Slatina, la casa părinţilor săi din strada Rătescu, fiu al domnului  Nicolae  Caracostea, vârsta treizeci şi patru de ani, funcţionar, domiciliat  în această comună şi al doamnei  Eufrosina  Caracostea, născută Blechan, vârsta douăzeci  şi patru de ani, domiciliată  în  această comună după declaraţiunea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul”. Acestea sunt cuvintele  prin  care nașterea lui  Dumitru Caracostea se făcea cunoscută, publică și oficială, într-o  vreme în care Țările Române  erau în primii ani de independență, iar Oltenia intra într-un  nou ciclu de dezvoltare  economică și socială. Până la industrializare inca mai era vreme. Nu se vorbea de industrializare, de combinate, de ups centrala  termică pe lemne, de locomotive sau de fabrici. Deși Vestul bătea timid la porțile  Țărilor Române, după ce Marea  Poartă  își terminase de jucat rolul de primadonă pe scena  geo-politică , ”primenirea” culturală devenise unul din țelurile oricărui mic burghez român.

Dumitru Caracostea provenea dintr-o familie de aromâni, tatăl  său  Nicolae deținuse  funcția de magistrat  în  orașul  Slatina și avusese grijă ca fiul său să primească o educație aleasă. Moartea  tatălui  său  avea  să  însemne pentru  Dumitru  și  părăsirea Olteniei. Tânărul aromân-oltean avea să aleagă cursurile Universității București unde îi va avea ca profesori pe Titu  Maiorescu, Pompiliu  Constantinescu, Ioan Bianu şi Ovid Densuşianu.

Se remarcă prin pasiune și o minte sclipitoare și devine unul din numele de referință ale culturii  române. De persoana sa, în 1933, se leagă  înființarea Institutului de Istorie Literară şi Folclor. Ca o recunoaştere a meritelor sale în 1936 este ales membru  corespondent al Academiei Române, iar din 1938 devine membru activ al acestui înalt for. Pentru scurt timp, în 1940, este  numit  Ministru al Instrucţiunii Publice. La 1 octombrie 1944 este pensionat de la catedră în urma cererii sale.

Arestat la 5 mai 1950 în cel mai important lot de foşti demnitari şi oameni publici ai fostelor regimuri, Dumitru  Caracostea,  fost  legionar de seamă ca mulți alți aromâni, a fost trimis la penitenciarul  Sighet  pentru cinci ani. S-a stins din viaţă la 2 iunie 1964 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Critic literar, istoric şi teoretician al limbii şi literaturii române, folclorist si cadru didactic Dumitru  Caracostea a lăsat  moștenire  generațiilor care i-au urmat o operă de excepție, care se pierde  azi  în  ceața  globalizării. Într-o lume în care reperele par, uneori, a ne fi părăsit revenirea la Caracostea  este  echivalentă cu revenirea la simțire.

Contribuția la Miorița

În anul 1924, Dumitru Caracostea  publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia. Obiecțiile d-lui Densușianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeași revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Miorița în Moldova”).(Studiile lui D. Caracostea au fost publicate – unele litografiate după cursurile universitare – între anii 1915 și 1942 și reunite în Dumitru Caracostea, Poezia tradițională română. Balade populare și doine, ediție de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bîrlea, Editura pentru Literatură, București, 1969.)

Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării motivului mioritic în largi spații geografice. Astfel, el redactează o schiță genetică a Mioriței, în patru faze: cântec liric cu circulație independentă (testamentul), colindul transilvan, episodul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne și alegoria morții. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie își va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat și de concluziile fochiene.

– va urma –

Craiova, chirurgia română și Dimitrie Gerota

GerotaPentru aproape jumătate de secol numele ilustrului chirurg Dimitrie Gerota a fost șters din memoria poporului român. Nici nu se putea altfel, după instaurarea comunismului, de vreme ce Dimitrie Gerota fusese un membru al Mișcării Legionare, ba mai mult decât atât, membru în Senatul Legiunii. Aceste date istorice sunt încă ascunse publicului, pentru că apartenența la Mișcarea Legionară a unor personalități de prim rang ale culturii române este încă privită ca un subiect tabu.

Dar cine este Dimitrie Gerota?

Dimitrie Gerota s-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, fiul lui Constantin Gerota, preot aromân stabilit în Bănie. (Despre originile aromâne ale lui Dimitrie Gerota, scrie și Nicolae Iorga și amintea și scriitorul Mihail Bunea).

Dimitrie Gerota va absolvi în 1892 Facultatea de Medicină din București după care va pleca în Franta și Germania  pentru a-și continua studiile. La întoarcerea în țară, va practica medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, a fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții.

Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura chiar și o bursă. (mai multe despre acest subiect aici)

Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român, iar în orice tratat de urologie contemporan fascia este denumita drept fascia Gerota .

DIMTRIE GEROTA (1867 – 1939)

Profesor doctor (chirurg), Membru al Academiei Române.

Membru al Senatului Legionar

Senator al Universităţii Bucureşti (1918-1919).

Docent universitar în anul 1900

A creat Institutul de Chirurgie Dimitrie Gerota în anul 1908.

Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în dec. 1937.

26 noiembrie 2012, 111 ani de la nașterea unui mare aromân oltean: Mihail Drumeș

Mihail Drumeş s-a născut la 26 noiembrie 1901, în orașul Ohrida din Macedonia și a fost un scriitor  de mare succes în perioada interbelică. Este fiul lui Vasilie Dimitrie şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, de origine aromână, se stabileşte în Oltenia și își schimbă numele în Dumitrescu, pentru ca mai târziu Mihail să îl schimbe din nou în Drumeș.

Mihail urmează liceul la Caracal şi apoi, ultimii doi ani, la Craiova, unde în 1925 obține și bacalaureatul la liceul Carol I, după care urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928.

În anul 1922 debutează la Revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici  cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar cu toate că nu vede lumina scenei, Mihail Drumeș devine cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru TNC.

În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d’Arc.  În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. (Cărțile se găsesc și pe tocmeli.ro)

În 1930, romanul Sfântul Părere reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea”, „Rampa”. În epocă s-a speculat că în Cazul Magheru s-ar fi inspirat din legendele urbane privindu-l pe medicul craiovean George Magheru și el cu origini sud-dunărene, o personalitate a epocii având în palmares 63 de studii de specialitate, cărți de medicină, versuri și piese de teatru.

Gheorghe Chițu și Gheorghe Hagi – printre primarii aromâni ai Craiovei

English: Craiova - The City Hall
English: Craiova – The City Hall (Photo credit: Wikipedia)

Puțini știu că destinul orașului Craiova s-a aflat pentru o bună bucată de vreme în mâinile aromânilor așezați în această zonă a Țării Românești. Istoria instituției Primăriei Craiova începe undeva la jumătatea secolului al XIX-lea, în jurul anului 1862, când datele oficiale înregistrează și primul cârmuitor al orașului în persoana lui Gheorghe Chițu (n. 24 august 1828 – d. 24 octombrie 1897). Fiul unui negustor de cojoace, cunoscător al limbii grecești (sursa aici), refugiat în Romanați (azi județul Teleorman) din calea turcilor, Gheorghe Chițu a scris istorie în Țările Române, fiind membru fondator al Academiei Române și o personalitate de același rang cu Gheorghe Magheru, I.H. Rădulescu sau I. C. Brătianu. În ciuda acestui fapt, Gheorghe Chițu este mai puțin cunoscut deși, în Craiova, de numele său se leagă, printre altele, denumirea Colegiului Economic din Bănie și un bulevard.

Istoria primarilor cu origini aromâne ai Craiovei continuă însă cu Gogu Vârvoreanu (1873-1874) și Gheorghe Pesicu(1875-1876/1880-1883), cu Nicu Economu (1905-1906) și Ion Pessiacov (1911-1912, despre familia Pessiacov am scris și aici) și se termină în 1938 cu primarul Alexandru Hagi Gheorghe.

Pentru o istorie mai detaliată a primarilor cu origini aromâne ai Craiovei, promit să revin asupra subiectului.

Povestea aromanului care a salvat Catedrala Craiovei de la demolare

În nişte case mari, boiereşti, din mahalaua “Sfântu Ioan Hera” din Craiova s-a născut, a trăit şi a murit Gusti Pessiacov, primul aromân, dintr-o familie originară din Vlahoclisura, care a făcut istorie în Oltenia. Este de menţionat că mahalaua “Sfântu Ioan Hera” era locuită în majoritate de aromâni.  Pessiacovii au fost un neam înstărit. Ţinuseră moşii întinse, cu arendă, şi exportau lână la Ţarigrad. Descendenţii familiei Pessiacov au fost politicieni şi, în general, persoane publice, implicate în istoria locurilor în care s-au pripăşit. Astfel, Costache Pessiacov, a devenit deputat, în 1874, Nicu Pessiacov a fost deputat liberal în anii 1884-1888, Iancu Pessiacov a fost primar al Craiovei în anii 1911-1912 şi s-a străduit să întemeieze un Credit Funciar Urban, iar în Bucureşti un alt Pessiacov a fost translatorul documentelor slave de la Arhivele Statului.  Un alt descendent din familie, avocatul August Pessiacov, a avut, de asemenea, o bogată viaţă publică. Era unul din fruntaşii baroului Baroului de Avocatură din Craiova şi un cărturar de seamă. Îl găsim printre cei ce scriau la ziarele “Oltenia”, “Alegătorul Independent”, “Cronica Craiovei”(care a fost înfiinţată de el, în 1879), articolele fiind, în principal, politice şi istorice. În politică, August Pessiacov a participat la alegerile generale pentru Constituanta din 1879, iar la alegerile generale din 1884 a fost ales deputat, ca liberal-creştin. De atunci şi până în 1892 a fost ales mereu deputat, iar într-o sesiune parlamentară a fost chiar vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. După dizolvarea Partidului Liberal-Conservator, August Pessiacov nu mai face politică, ci se consacră baroului şi cercetărilor sale istorice, fiind interesat şi de arheologie.

Fondatorul Craiovei – un anume Ioniţă Assan

Marea pasiune a lui August Pessiacov a fost istoria Craiovei şi, îndeosebi, Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa”. Încă de mic copil se închinase la această biserică şi îl durea în suflet că era lăsată în părăsire. S-a preocupat îndeaproape de istoria acestei biserici, astfel că, în 1881, a publicat lucrarea “Sfântu Dumitru Băneasa”.

A mai publicat cărţile: “Schiţe din istoria Craiovei” (în 1902) şi “Acte şi notiţe istorice”. Cercetările sale sunt demne de toată lauda, iar concluziile la care a ajuns el s-au dovedit, mai târziu, adevărate. Astfel, August Pessiacov este cel care a stabilit, fără putinţă de tăgadă, că numitul Ioniţă Assan se poate spune că este cel care a fondat oraşul Craiova. August Pessiacov a luptat necontenit pentru a atrage atenţia lumii asupra monumentului istoric ce îl constituia Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa” din Craiova,   într-o perioadă vandalică în care au fost demolate Episcopia Craiovei, zidul Baraţilor şi zidurile vechi din strada Hurezului. Se spune chiar că, în perioada cât a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, i-a atras atenţia însuşi Regelui Carol I asupra Bisericii “Sfântu Dumitru-Băneasa”, căutând să o pună sub protecţie împotriva valurilor de demolări pe care le iniţiaseră edilii craioveni ai vremii. De aceea, pe bună dreptate se poate spune că Biserica “Sfântu Dumitru” din Craiova a fost restaurată din dispoziţia Regelui Carol I şi apoi ridicată la rangul de catedrală mitropolitană numai datorită eforturilor de salvare a ei făcute de August Pessiacov. Un cărturar al vremii, M. Theodorian-Carada, scria că, pentru tot ceea ce a făcut, August Pessiacov ar fi meritat să fie trecut în rândul ctitorilor catedralei craiovene.

Acelaşi cărturar notează, despre August Pessiacov, următoarele: “Înalt, smead, cu părul şi barba ondulate, încărunţit din tinereţe, August Pessiacov era un bărbat chipeş. El a fost şi om cult, precum a fost şi un bun orator, dar puţin cam prolix. Pentru ultima oară l-am revăzut în 1904, la Băile de la Mehadia. Scobora scara din parc, cea de lângă Rudolphshof, cum i se zicea, pe atunci, hotelului Ferdinand. Deşi îmbătrânit, se ţinea încă bine, la braţ cu soţia sa, Cecilia, Peşacovă şi dânsa prin naştere şi căsătorie, cu care forma o frumoasă pereche. S-a oprit în loc, bucuros că ne revedeam. Ne-a vorbit cu drag de prietenia lui cu tatăl meu şi de alte vremi. Cred că a murit înainte de 1916 şi că a fost cruţat de a-şi vedea oraşul sub ocupaţie străină”.

de Milian Mirea

Craiova – oraşul vlahilor şi Asăneştilor

Când pronunţau termenii de bulgar sau de vlah, bizantinii se gândeau la noţiunea de barbar, adică cel care nu vorbeşte, nu gândeşte şi nu trăieşte ca un grec. De la cucerirea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1018) şi până spre răscoala Asăneştilor (1185), au fost pentru lumea bulgaro-vlahă, aflată sub o solidă stăpânire bizantină, o perioadă de aparentă stabilitate, însă spre sfârşitul secolului al XII-lea, structurile bizantine implantante în teritoriile vechi bulgăreşti vor adânci criza unei societăţi adusă în pragul răbdării.

Un capitol important al vieţii politice vlahe îl constituie statul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Exponenţi ai romanităţii orientale, ei intraseră anterior în istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi ai Munţilor Haemus, unde îşi construiseră veritabile ţări. Reprezentau o populaţie cu o conştinţă de sine, un grup etnic bine delimitat, de străveche obârşie tracică şi daco-latină cu o continuitate şi stabilitate a habitatului lor balcanic prin nimic inferioară celei a fraţilor lor de la nord de Dunăre.

Locuitori ai oraşelor erau şi păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie în munţii înalţi sau în locuri foarte reci. Statul creat de Asăneşti, cunoscut în istoriografia românească drept cel de-al Doilea Ţarat vlaho-bulgar, este cea dintâi şi ultimă încercare a romanităţii orientale de a se organiza într-un cadru statal propriu; în faza sa de început, rolul de pilon militar principal l-au avut vlahii din nord-estul Peninsulei Balcanice.

(FORMAREA ŢARATULUI ASĂNEŞTILOR) Vlahii din Munţii Balcani erau recunoscuţi pentru cunoaşterea şi supravegherea trecătorilor şi pasurilor greu accesibile şi poate din acest motiv erau solicitaţi în diverse misiuni de cercetare. Aceşti oameni ai munţilor, recrutaţi în special în armata bizantină, aveau un rol specific, de ghidare a unităţilor militare bizantine prin trecătorile munţilor şi de recomandare a locurilor prielnice pentru aşezarea taberelor. Recrutarea populaţiei de la munte, cu scopul de apărare a defileelor, presupunea instruirea şi specializarea militară a acesteia, fără a-i schimba modul de viaţă tradiţional. Totodată, sporirea importanţei defileelor stă la baza dezvoltării unor cetăţii care iniţial au fost puncte fortificate, esenţiale pentru protejarea zonei de securitate a Bizanţului. Este cazul cetăţii de pe valea râului Iantra, pe nume Tărnovo, locul de unde a izbucnit în anul 1185 răscoala vlahilor.

Între Dunăre şi Balcani, şi cu deosebire în munţii Haemus convieţuiau alături de bulgari, numeroşi vlahi, urmaşi ai populaţiei romanizate din fosta provincie Moesia, care la sfârşitul secolului al XII-lea, sub conducerea fraţilor Theodor (Petru) şi Asan s-au răsculat împotriva Bizanţului. Multiplele calităţi spirituale ale Sf. Dimitrie, noul patron spiritual al oraşului, garantau reuşita acţiunii gândite de cei doi fraţi vlahi, determinată de o serie de factori, printre care şi cel de ordin divin. Dumnezeu, un sfânt militar consacrat şi o sfântă biserică, legitimează spiritul libertăţii vlahilor şi bulgarilor, conferându-le acestora dreptul de a se autoguverna, în numele tradiţiei Primului Ţarat bulgar.

Când întreaga putere a Ţaratului vlaho-bulgar este preluată de Ioniţă Kaloioannes, acesta şi-a arogat misiunea de a continua şi desăvârşi opera iniţiată de precursorii săi, Petru şi Asan I, achitându-se în chip exemplar de sarcina asumată. În prima parte a domniei a reuşit să-şi consolideze poziţia pe plan intern, supunându-şi stăpânirii sale pe acei boliari care manifestau tendinţe centrifuge, erijindu-se în veritabili potentaţi locali. Astfel, reuşeşte să-i atragă de partea sa, tot mai mult pe cumani, pe Chrysos şi Ivancu şi să dea puternice lovituri Bizanţului.

Campania din 1201, contra Bizanţului, purtată în Rodopi şi pe ţărmul Mării Negre, soldată cu victorii de impact, îi dă dreptul să impună Constantinopolului pacea mult dorită, iar răgazul câştigat îl foloseşte în scopul consolidării Ţaratului sub raport politico-juridic extern. Corespondenţa suveranului din Tărnovo cu papa Inocenţiu al III-lea, din care reiese explicit originea latină a vlahilor şi a dinastiei lor, are drept consecinţă obţinerea din partea papei a recunoaşterii independenţei statului, iar pentru sine titlul de rege, deşi el pretindea pe cel de împărat (ţar), numindu-se ca atare imperator omnium Bulgarorm  et Blachorum. Pe plan ecclesiastic Biserica vlaho-bulgară a intrat sub influenţa Sfântului Scaun, Vasile I (fost episcop de Vidin) fiind investit de cardinalul Leon, al Basilici Sfintei Cruci, cu demnitatea de arhiepiscop primat, cu toate că s-au făcut demersuri în sensul ridicării acestuia la rangul de patriarh.

Pretenţiile maximale ale lui Ioniţă Kaloioannes, respectiv utilizarea fară restricţii a binomului împărat-patriarh este în acord cu ideologia politică bulgărească, drept care şi-a întărit oastea, lărgindu-şi graniţele statului de la Dunăre până pe cursul superior al Maritzei şi de la Marea Neagră către râul Vardar, în Macedonia. Vecinătatea României cu Bulgaria a cunoscut de-a lungul timpului momente de interferenţă şi întrepătrundere spirituală. Un astfel de moment este oferit de legendarul transfer al imaginii cultului sfântului militar Dimitrie al Asăneştilor la nord de Dunăre.

Conform tradiţiei locale existente în Oltenia, istoriografia cantacuzinească de secol XVIII a încercat să demonstreze prin legătura dintre biserica Sf. Dimitrie din Tărnovo şi cea a aceluiaşi sfânt din Craiova (protectorul oraşului), stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre şi influenţa lor în regiune.

Mai mult, în zilele noastre, semnificaţia numelui Craiovei este dată de două cuvinte compuse crai/Ioan (ţarul Ioan) care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât oraşul craiului/ţarului Ioan. Această tradiţie vine încă de la D. Cantemir, care afirma stăpânirea Asăneştilor peste toţi românii, sugerând că nucleul puterii lor s-ar fi aflat la nordul Dunării, confuzia fiind dată de interpretarea eronată a sensului de Vlahia din sursele istorice.

Mai mult,  la Muzeul Naţional de Istorie a României, există steagul original al Craiovei, din secolul al XIX-lea, care avea în centru o stemă tricoloră şi, cel mai important, o reprezentare a lui Ioniţă Kaloioannes sau Ioan Asan al II-lea în vestimentaţie oficială de ceremonie.  Este ştiut că şi astăzi oraşul Craiova se mândreşte cu originile sale ce provin din vremea Asăneştilor, lucru certificat chiar de manualele şcolare interbelice, din care se poate observa o afinitate specială a craiovenilor pentru Ţaratul Asăneştilor dar şi pentru cultul marelui mucenic Dimitrie.

Stema statului medieval al lui Asan II (  culorile rosu si galben reprezinta romanitatea -culorile Romei antice dar si Roma de azi- la care s-a adaugat ulterior albastru la steagul national romanesc, iar cele doua ghiare reprezinta alianta si/sau vasalitatea regelui Ungariei. Este de mentionat ca in istoria Italiei anul 1241 este consemnat ca anul caderii regatului Maghiar, ceea ce ne arata ca de fapt moartea lui Asan a afectat profund Ungaria, care cunoaste dupa acest an invazia hoardelor tatare ale lui  Batu Han, cu pierderea luptei la Muhi. Acest lucru ajuta  revenirea la putere a grecilor in  Constantinopol, mai ales dupa 1260.

În armorialul Wijnbergen, alcătuit la sfârşitul secolului al XIII-lea, apare o stemă a regelui Valahiei (Roy de Bláq[u]ie), adoptată şi de Litovoi care a domnit în Oltenia.

(sursa: GINEL LAZĂR – doctor în Istorie)

Iradeaua de la 23 mai 1905 – Ziua aromânilor

Iradeaua, din 23 mai 1905 este decretul sultanului Abdul Hamid dat in favoarea aromanilor din Balcani prin care li se asigura acestora recunoasterea ca o comunitate distincta, cu drepturi culturale proprii si cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Iradea (Decret)

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Iradeaua (decret) a fost obtinuta cu sprijinul statului romān astfel: J. Lahovari, ministru romān al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori aromani, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romānesti din Macedonia, care pāna la 1905 erau considerate ca functionānd particular, fiind practic tolerate. Autoritatea otomana din Ianina, īn persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori si a ordonat īnchiderea scolii din Metova si a bisericii din Baiasa. Īn urma ultimatului adresat de statul romān, care a ameninta cu ruperea relatiilor diplomatice, sultanul a promulgat celebra iradea.

Rezultatul practic al acestei iradele a fost dezastruos pentru comunitatile aromāne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural. Aceasta iradea a provocat prigoana nationala, comandouri de teroristi (antarti) greci trecānd la executarea de asasinate īn rāndul fruntasilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relatiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

De fapt, revolutia Junilor turci, din 1908, avea sa produca pentru aromānii din imperiul otoman o stare favorabila, doi reprezentanti ai aromānilor, Nicolae Batzaria si Filip Misa ajungānd īn Parlamentul turc.

Īn perioada 1908-1912, aromānii au sansa de a accede īn functiile publice, a urma cursurile universitare īn imperiu, a-si organiza comunitatile etnice īn eforii si a se exprima īn Congrese nationale. Razboaiele balcanice duc īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven. La Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capat razboaielor balcanice, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven dadeau asigurari, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut, Romāniei, sa-i primeasca īn Cadrilater, dupa anul 1925. Astfel, peste 25.000 de persoane, au primit cetatenie, pamānt si credite pentru a se repatria, garant al lor fiind Societatea de Cultura Macedo-Romāna. La cedarea Cadrilaterului (septembrie 1940), s-a realizat schimbul de populatie cu bulgarii din Dobrogea de Nord, romānii (peste 130.000) fiind stramutati īn judetele Tulcea si Constanta.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

INVITATIE la Cultura

Concert la Filarmonica Oltenia

MIERCURI, 21 APRILIE, ORA 19:00

STAGIUNEA DE MUZICĂ DE CAMERĂ

Recital de pian NICOLAE DUMITRU

În program: W. A. MOZART: Sonata în Fa major, K. 332

F. LISZT: Şase transcripţii după cântece de Chopin

F. CHOPIN (200 de ani de la naşterea compozitorului): Variaţiuni pe tema „Là ci darem la mano” de Mozart, op. 2 Balada în Sol minor, op. 23 Poloneza în Fa diez minor, Impromptu nr. 2 şi nr. 3, Balada în Fa minor, op. 58

Institutie de prestigiu in peisajul muzical romanesc, FilarmonicaOlteniaCraiova a fost fondata in 1904 si reorganizata prin decret regal in 1947. In prezent, activitatea artistica se desfasoara pe mai multe planuri, cuprinzand Orchestra simfonica, Orchestra de camera, Corul mixt si mai multe grupuri camerale.