Memoria nu are pompe submersibile.

Memoria nu are pompe submersibile, dacă ar avea am evita atâta bătaie de cap de căutare disperată, nevrozată, de date, fapte sociale și evenimente care să ne ajute să ne amintim ce am fost. Într-o discuție purtată zilele trecute cu un vechi prieten despre aromânii din Oltenia încercam să deslușim rolul pe care comuna Bistreț din județul Dolj l-a avut în viața acestora (cercetarea continuă). Colonia macedo-românilor din Oltenia, amintită și de Anastase N. Hâciu (1936) în lucrarea sa monumentală ”Aromânii. Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație” a rămas înrădăcinată etnic și cultural în Oltenia, împărtășind locuitorilor acestei zone a României din spiritul lor de mari comercianți, negustori neîntrecuți și oameni de mare isparvă. Hâciu îi amintește în treacăt pe frații Orman, mari negustori de porci din sudul Olteniei, care alimentau până și marile depozite de la Viena cu carne. Ei bine, precum frații Orman,  familie de moscopoleni care făcea afaceri în stil mare în zona Dunării, mai multe nume mari de clisureni ajunseseră să transforme Bistrețul într-unul din cele mai mari porturi cerealiere din Europa secolului al XIX-lea (în Monografia Bistrețului scrisă de Mihai Chiriță se spune că în Bistreț se vorbea curent româna și greaca). Istoria aceasta a Bistrețului glorios, ștearsă cu bocancii de uitare își strigă acum din hăul adânc al memoriei necesitatea (re)cunoașterii. Pentru că, deși cunoscută în parte ea rămâne în necunoaștere generală atât timp cât nu vom recunoaște meritele celor care și-au pus amprenta asupra istoriei noastre.

Ca frații Orman au fost mulți aromâni în Oltenia, (familia Bușulenga de la Calafat, Papastate din Craiova, ca să mai dau doar câteva mari exemple), dar Bistrețul acesta, în care tatăl meu îmi spunea că străbunicul meu ancora micul său velier pentru a-l încărca cu grâu și porumb și mai apoi pleca pe Dunăre cu săptămânile pentru a se întoarce încărcat cu măsline sau alte minunății trebuie să recunoașteți că are un farmec aparte.  Poate mergea la Ada-Kaleh, poveștile spun că ar fi mers până la Salonic și chiar bunicul meu ar fi făcut asta ani la rândul. E ceva magic aici, ce n-are de-a face cu preocuparea de bază a aromânilor: păstoritul. Mai cu seama cu preocuparea de bază a grecilor de mari navigatori, insa nu e prima mărturie despre navigatorii aromâni, mai sunt multe altele, în unele fiind evocați chiar ca pirați. Apoi, acest Bitreț, a fost locul în care marele boier aromân Mihail Dinu (care a lăsat moștenire clădirea impresionantă care adăpostește Muzeul de Artă din Craiova) a ridicat o biserică, în care el însuși este pictat în interior alături de tatăl său. Azi cunoscută ca Biserica Veche, acest monument este lăsat pradă vremurilor și nimeni și nimic nu-i mai acordă importanță. La fel s-a întâmplat în Craiova cu Casa Orman. Uitată de lume, casa a fost demolată în urmă cu câțiva ani, pentru a se construi în acel loc un restaurant de prost gust. Când arhitectul de la primărie a fost întrebat cum a putut da un asemenea aviz de demolare, răspunsul a venit implacabil, demolator și rațional: „N-am știut!”

Mari olteni aromâni – Dumitru Caracostea

14997_t4

„Registru stărei civile pentru născuţi, din anul una mie optsute şaptezeci şi nouă, luna martie, ziua unsprezece, ora patru meridian. Act de naştere al lui Mitică, ortodox, de sexu bărbătescu, născut ieri, în oraşul Slatina, la casa părinţilor săi din strada Rătescu, fiu al domnului  Nicolae  Caracostea, vârsta treizeci şi patru de ani, funcţionar, domiciliat  în această comună şi al doamnei  Eufrosina  Caracostea, născută Blechan, vârsta douăzeci  şi patru de ani, domiciliată  în  această comună după declaraţiunea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul”. Acestea sunt cuvintele  prin  care nașterea lui  Dumitru Caracostea se făcea cunoscută, publică și oficială, într-o  vreme în care Țările Române  erau în primii ani de independență, iar Oltenia intra într-un  nou ciclu de dezvoltare  economică și socială. Până la industrializare inca mai era vreme. Nu se vorbea de industrializare, de combinate, de ups centrala  termică pe lemne, de locomotive sau de fabrici. Deși Vestul bătea timid la porțile  Țărilor Române, după ce Marea  Poartă  își terminase de jucat rolul de primadonă pe scena  geo-politică , ”primenirea” culturală devenise unul din țelurile oricărui mic burghez român.

Dumitru Caracostea provenea dintr-o familie de aromâni, tatăl  său  Nicolae deținuse  funcția de magistrat  în  orașul  Slatina și avusese grijă ca fiul său să primească o educație aleasă. Moartea  tatălui  său  avea  să  însemne pentru  Dumitru  și  părăsirea Olteniei. Tânărul aromân-oltean avea să aleagă cursurile Universității București unde îi va avea ca profesori pe Titu  Maiorescu, Pompiliu  Constantinescu, Ioan Bianu şi Ovid Densuşianu.

Se remarcă prin pasiune și o minte sclipitoare și devine unul din numele de referință ale culturii  române. De persoana sa, în 1933, se leagă  înființarea Institutului de Istorie Literară şi Folclor. Ca o recunoaştere a meritelor sale în 1936 este ales membru  corespondent al Academiei Române, iar din 1938 devine membru activ al acestui înalt for. Pentru scurt timp, în 1940, este  numit  Ministru al Instrucţiunii Publice. La 1 octombrie 1944 este pensionat de la catedră în urma cererii sale.

Arestat la 5 mai 1950 în cel mai important lot de foşti demnitari şi oameni publici ai fostelor regimuri, Dumitru  Caracostea,  fost  legionar de seamă ca mulți alți aromâni, a fost trimis la penitenciarul  Sighet  pentru cinci ani. S-a stins din viaţă la 2 iunie 1964 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Critic literar, istoric şi teoretician al limbii şi literaturii române, folclorist si cadru didactic Dumitru  Caracostea a lăsat  moștenire  generațiilor care i-au urmat o operă de excepție, care se pierde  azi  în  ceața  globalizării. Într-o lume în care reperele par, uneori, a ne fi părăsit revenirea la Caracostea  este  echivalentă cu revenirea la simțire.

Contribuția la Miorița

În anul 1924, Dumitru Caracostea  publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia. Obiecțiile d-lui Densușianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeași revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Miorița în Moldova”).(Studiile lui D. Caracostea au fost publicate – unele litografiate după cursurile universitare – între anii 1915 și 1942 și reunite în Dumitru Caracostea, Poezia tradițională română. Balade populare și doine, ediție de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bîrlea, Editura pentru Literatură, București, 1969.)

Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării motivului mioritic în largi spații geografice. Astfel, el redactează o schiță genetică a Mioriței, în patru faze: cântec liric cu circulație independentă (testamentul), colindul transilvan, episodul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne și alegoria morții. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie își va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat și de concluziile fochiene.

– va urma –

De la Craiova la Andrei Pippidi și aromânii dn Oltenia

Andrei_Pippidi

Probabil vă întrebați ce legatură poate exista între Andrei Pippidi și aromânii din Oltenia? Dar înainte de a da un răspuns să facem câteva precizări. Andrei-Nicolae Pippidi s-a născut la 12 martie 1948 la București, este istoric, specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României, istoria relațiilor între Sud-Est și Occident, dar cel mai important este fiul lui Dionisie M. Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga.

Tatăl său, Dionisie Pippidi, a fost un mare istoric, arheolog și profesor universitar, născut la Craiova la 17 decembrie 1905, căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. A studiat la Liceul Carol I din Craiova (1923) apoi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1926) și Dreptul(1927) dupa care a continuat la Sorbona cu École Practique des Hautes Études, Secţia istorie şi filologie (1929-1931) și și-a luat doctoratul la Paris (1932). A fost pe rând asistentul lui Cezar Papacostea (1931-1937),conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1937-1945), profesor de Istoria universală a antichităţii şi de Epigrafie greacă şi latină (1948-1971), cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1948 -1981) şi director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). În 1959, împreună cu profesorii universitari M. Berza şi Ion Nestor, s-a opus modului în care era conceput Tratatul de Istorie a României. A fost invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979); Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon şi Geneva (1979). Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra; membru asociat străin al Institutului Franţei, Preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei. Membru corespondent (1963) şi membru titular al Academiei Române (1990), membru corespondent al Institutului Britanic; preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice etc. A condus săpăturile şantierului arheologic de la Histria începute de profesorul său Vasile Pârvan şi a publicat în 1985 Corpus Inscriptiorum Graecorum – Latinarum.

O personalitate de prim rang a culturii române și un motiv de mândrie pentru orașul Craiova, pe care timpul a șters-o fără milă din istoria Cetății Banilor, deși de la trecerea sa în neființă nu s-au împlinit nici două decenii ( m. 19 iul. 1993).

Cât de legat a fost Dionisie Pippidi de aromâni se poate vedea cu ușurință din traseul vieții sale, s-a căsătorit cu Liliana Iorga, și ea cu origini sud-dunărene, l-a urmat pe Cezar Papacostea în cercetările sale și s-a preocupat de legaturile permenente dintre partea nord-dunăreana și cea sud-dunăreană.

Iată ce spunea cu ceva timp în umă Andrei Pippidi: (…)„la Craiova, am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei.”

Deși în insula Chios, stăpânită vreme îndelungată de genovezi nu sunt aromâni, ci mai mult greci, mărturisirea privind originile aromâne ale lui Andrei Pippidi am primit-o de soția distinsului profesor, politologul Alina Mungiu-Pippidi, care mi-a facut-o în timpul unei scurte colaborări pe care am avut-o cu Societatea Academica Română.

 

.

Craiova, chirurgia română și Dimitrie Gerota

GerotaPentru aproape jumătate de secol numele ilustrului chirurg Dimitrie Gerota a fost șters din memoria poporului român. Nici nu se putea altfel, după instaurarea comunismului, de vreme ce Dimitrie Gerota fusese un membru al Mișcării Legionare, ba mai mult decât atât, membru în Senatul Legiunii. Aceste date istorice sunt încă ascunse publicului, pentru că apartenența la Mișcarea Legionară a unor personalități de prim rang ale culturii române este încă privită ca un subiect tabu.

Dar cine este Dimitrie Gerota?

Dimitrie Gerota s-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, fiul lui Constantin Gerota, preot aromân stabilit în Bănie. (Despre originile aromâne ale lui Dimitrie Gerota, scrie și Nicolae Iorga și amintea și scriitorul Mihail Bunea).

Dimitrie Gerota va absolvi în 1892 Facultatea de Medicină din București după care va pleca în Franta și Germania  pentru a-și continua studiile. La întoarcerea în țară, va practica medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, a fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții.

Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura chiar și o bursă. (mai multe despre acest subiect aici)

Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român, iar în orice tratat de urologie contemporan fascia este denumita drept fascia Gerota .

DIMTRIE GEROTA (1867 – 1939)

Profesor doctor (chirurg), Membru al Academiei Române.

Membru al Senatului Legionar

Senator al Universităţii Bucureşti (1918-1919).

Docent universitar în anul 1900

A creat Institutul de Chirurgie Dimitrie Gerota în anul 1908.

Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în dec. 1937.

26 noiembrie 2012, 111 ani de la nașterea unui mare aromân oltean: Mihail Drumeș

Mihail Drumeş s-a născut la 26 noiembrie 1901, în orașul Ohrida din Macedonia și a fost un scriitor  de mare succes în perioada interbelică. Este fiul lui Vasilie Dimitrie şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, de origine aromână, se stabileşte în Oltenia și își schimbă numele în Dumitrescu, pentru ca mai târziu Mihail să îl schimbe din nou în Drumeș.

Mihail urmează liceul la Caracal şi apoi, ultimii doi ani, la Craiova, unde în 1925 obține și bacalaureatul la liceul Carol I, după care urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928.

În anul 1922 debutează la Revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici  cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar cu toate că nu vede lumina scenei, Mihail Drumeș devine cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru TNC.

În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d’Arc.  În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. (Cărțile se găsesc și pe tocmeli.ro)

În 1930, romanul Sfântul Părere reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de „Viaţa românească:, „Gândirea”, „Rampa”. În epocă s-a speculat că în Cazul Magheru s-ar fi inspirat din legendele urbane privindu-l pe medicul craiovean George Magheru și el cu origini sud-dunărene, o personalitate a epocii având în palmares 63 de studii de specialitate, cărți de medicină, versuri și piese de teatru.

Gheorghe Chițu și Gheorghe Hagi – printre primarii aromâni ai Craiovei

English: Craiova - The City Hall
English: Craiova – The City Hall (Photo credit: Wikipedia)

Puțini știu că destinul orașului Craiova s-a aflat pentru o bună bucată de vreme în mâinile aromânilor așezați în această zonă a Țării Românești. Istoria instituției Primăriei Craiova începe undeva la jumătatea secolului al XIX-lea, în jurul anului 1862, când datele oficiale înregistrează și primul cârmuitor al orașului în persoana lui Gheorghe Chițu (n. 24 august 1828 – d. 24 octombrie 1897). Fiul unui negustor de cojoace, cunoscător al limbii grecești (sursa aici), refugiat în Romanați (azi județul Teleorman) din calea turcilor, Gheorghe Chițu a scris istorie în Țările Române, fiind membru fondator al Academiei Române și o personalitate de același rang cu Gheorghe Magheru, I.H. Rădulescu sau I. C. Brătianu. În ciuda acestui fapt, Gheorghe Chițu este mai puțin cunoscut deși, în Craiova, de numele său se leagă, printre altele, denumirea Colegiului Economic din Bănie și un bulevard.

Istoria primarilor cu origini aromâne ai Craiovei continuă însă cu Gogu Vârvoreanu (1873-1874) și Gheorghe Pesicu(1875-1876/1880-1883), cu Nicu Economu (1905-1906) și Ion Pessiacov (1911-1912, despre familia Pessiacov am scris și aici) și se termină în 1938 cu primarul Alexandru Hagi Gheorghe.

Pentru o istorie mai detaliată a primarilor cu origini aromâne ai Craiovei, promit să revin asupra subiectului.

Povestea aromanului care a salvat Catedrala Craiovei de la demolare

În nişte case mari, boiereşti, din mahalaua “Sfântu Ioan Hera” din Craiova s-a născut, a trăit şi a murit Gusti Pessiacov, primul aromân, dintr-o familie originară din Vlahoclisura, care a făcut istorie în Oltenia. Este de menţionat că mahalaua “Sfântu Ioan Hera” era locuită în majoritate de aromâni.  Pessiacovii au fost un neam înstărit. Ţinuseră moşii întinse, cu arendă, şi exportau lână la Ţarigrad. Descendenţii familiei Pessiacov au fost politicieni şi, în general, persoane publice, implicate în istoria locurilor în care s-au pripăşit. Astfel, Costache Pessiacov, a devenit deputat, în 1874, Nicu Pessiacov a fost deputat liberal în anii 1884-1888, Iancu Pessiacov a fost primar al Craiovei în anii 1911-1912 şi s-a străduit să întemeieze un Credit Funciar Urban, iar în Bucureşti un alt Pessiacov a fost translatorul documentelor slave de la Arhivele Statului.  Un alt descendent din familie, avocatul August Pessiacov, a avut, de asemenea, o bogată viaţă publică. Era unul din fruntaşii baroului Baroului de Avocatură din Craiova şi un cărturar de seamă. Îl găsim printre cei ce scriau la ziarele “Oltenia”, “Alegătorul Independent”, “Cronica Craiovei”(care a fost înfiinţată de el, în 1879), articolele fiind, în principal, politice şi istorice. În politică, August Pessiacov a participat la alegerile generale pentru Constituanta din 1879, iar la alegerile generale din 1884 a fost ales deputat, ca liberal-creştin. De atunci şi până în 1892 a fost ales mereu deputat, iar într-o sesiune parlamentară a fost chiar vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. După dizolvarea Partidului Liberal-Conservator, August Pessiacov nu mai face politică, ci se consacră baroului şi cercetărilor sale istorice, fiind interesat şi de arheologie.

Fondatorul Craiovei – un anume Ioniţă Assan

Marea pasiune a lui August Pessiacov a fost istoria Craiovei şi, îndeosebi, Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa”. Încă de mic copil se închinase la această biserică şi îl durea în suflet că era lăsată în părăsire. S-a preocupat îndeaproape de istoria acestei biserici, astfel că, în 1881, a publicat lucrarea “Sfântu Dumitru Băneasa”.

A mai publicat cărţile: “Schiţe din istoria Craiovei” (în 1902) şi “Acte şi notiţe istorice”. Cercetările sale sunt demne de toată lauda, iar concluziile la care a ajuns el s-au dovedit, mai târziu, adevărate. Astfel, August Pessiacov este cel care a stabilit, fără putinţă de tăgadă, că numitul Ioniţă Assan se poate spune că este cel care a fondat oraşul Craiova. August Pessiacov a luptat necontenit pentru a atrage atenţia lumii asupra monumentului istoric ce îl constituia Biserica “Sfântu Dumitru-Băneasa” din Craiova,   într-o perioadă vandalică în care au fost demolate Episcopia Craiovei, zidul Baraţilor şi zidurile vechi din strada Hurezului. Se spune chiar că, în perioada cât a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, i-a atras atenţia însuşi Regelui Carol I asupra Bisericii “Sfântu Dumitru-Băneasa”, căutând să o pună sub protecţie împotriva valurilor de demolări pe care le iniţiaseră edilii craioveni ai vremii. De aceea, pe bună dreptate se poate spune că Biserica “Sfântu Dumitru” din Craiova a fost restaurată din dispoziţia Regelui Carol I şi apoi ridicată la rangul de catedrală mitropolitană numai datorită eforturilor de salvare a ei făcute de August Pessiacov. Un cărturar al vremii, M. Theodorian-Carada, scria că, pentru tot ceea ce a făcut, August Pessiacov ar fi meritat să fie trecut în rândul ctitorilor catedralei craiovene.

Acelaşi cărturar notează, despre August Pessiacov, următoarele: “Înalt, smead, cu părul şi barba ondulate, încărunţit din tinereţe, August Pessiacov era un bărbat chipeş. El a fost şi om cult, precum a fost şi un bun orator, dar puţin cam prolix. Pentru ultima oară l-am revăzut în 1904, la Băile de la Mehadia. Scobora scara din parc, cea de lângă Rudolphshof, cum i se zicea, pe atunci, hotelului Ferdinand. Deşi îmbătrânit, se ţinea încă bine, la braţ cu soţia sa, Cecilia, Peşacovă şi dânsa prin naştere şi căsătorie, cu care forma o frumoasă pereche. S-a oprit în loc, bucuros că ne revedeam. Ne-a vorbit cu drag de prietenia lui cu tatăl meu şi de alte vremi. Cred că a murit înainte de 1916 şi că a fost cruţat de a-şi vedea oraşul sub ocupaţie străină”.

de Milian Mirea

Craiova – oraşul vlahilor şi Asăneştilor

Când pronunţau termenii de bulgar sau de vlah, bizantinii se gândeau la noţiunea de barbar, adică cel care nu vorbeşte, nu gândeşte şi nu trăieşte ca un grec. De la cucerirea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1018) şi până spre răscoala Asăneştilor (1185), au fost pentru lumea bulgaro-vlahă, aflată sub o solidă stăpânire bizantină, o perioadă de aparentă stabilitate, însă spre sfârşitul secolului al XII-lea, structurile bizantine implantante în teritoriile vechi bulgăreşti vor adânci criza unei societăţi adusă în pragul răbdării.

Un capitol important al vieţii politice vlahe îl constituie statul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Exponenţi ai romanităţii orientale, ei intraseră anterior în istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi ai Munţilor Haemus, unde îşi construiseră veritabile ţări. Reprezentau o populaţie cu o conştinţă de sine, un grup etnic bine delimitat, de străveche obârşie tracică şi daco-latină cu o continuitate şi stabilitate a habitatului lor balcanic prin nimic inferioară celei a fraţilor lor de la nord de Dunăre.

Locuitori ai oraşelor erau şi păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie în munţii înalţi sau în locuri foarte reci. Statul creat de Asăneşti, cunoscut în istoriografia românească drept cel de-al Doilea Ţarat vlaho-bulgar, este cea dintâi şi ultimă încercare a romanităţii orientale de a se organiza într-un cadru statal propriu; în faza sa de început, rolul de pilon militar principal l-au avut vlahii din nord-estul Peninsulei Balcanice.

(FORMAREA ŢARATULUI ASĂNEŞTILOR) Vlahii din Munţii Balcani erau recunoscuţi pentru cunoaşterea şi supravegherea trecătorilor şi pasurilor greu accesibile şi poate din acest motiv erau solicitaţi în diverse misiuni de cercetare. Aceşti oameni ai munţilor, recrutaţi în special în armata bizantină, aveau un rol specific, de ghidare a unităţilor militare bizantine prin trecătorile munţilor şi de recomandare a locurilor prielnice pentru aşezarea taberelor. Recrutarea populaţiei de la munte, cu scopul de apărare a defileelor, presupunea instruirea şi specializarea militară a acesteia, fără a-i schimba modul de viaţă tradiţional. Totodată, sporirea importanţei defileelor stă la baza dezvoltării unor cetăţii care iniţial au fost puncte fortificate, esenţiale pentru protejarea zonei de securitate a Bizanţului. Este cazul cetăţii de pe valea râului Iantra, pe nume Tărnovo, locul de unde a izbucnit în anul 1185 răscoala vlahilor.

Între Dunăre şi Balcani, şi cu deosebire în munţii Haemus convieţuiau alături de bulgari, numeroşi vlahi, urmaşi ai populaţiei romanizate din fosta provincie Moesia, care la sfârşitul secolului al XII-lea, sub conducerea fraţilor Theodor (Petru) şi Asan s-au răsculat împotriva Bizanţului. Multiplele calităţi spirituale ale Sf. Dimitrie, noul patron spiritual al oraşului, garantau reuşita acţiunii gândite de cei doi fraţi vlahi, determinată de o serie de factori, printre care şi cel de ordin divin. Dumnezeu, un sfânt militar consacrat şi o sfântă biserică, legitimează spiritul libertăţii vlahilor şi bulgarilor, conferându-le acestora dreptul de a se autoguverna, în numele tradiţiei Primului Ţarat bulgar.

Când întreaga putere a Ţaratului vlaho-bulgar este preluată de Ioniţă Kaloioannes, acesta şi-a arogat misiunea de a continua şi desăvârşi opera iniţiată de precursorii săi, Petru şi Asan I, achitându-se în chip exemplar de sarcina asumată. În prima parte a domniei a reuşit să-şi consolideze poziţia pe plan intern, supunându-şi stăpânirii sale pe acei boliari care manifestau tendinţe centrifuge, erijindu-se în veritabili potentaţi locali. Astfel, reuşeşte să-i atragă de partea sa, tot mai mult pe cumani, pe Chrysos şi Ivancu şi să dea puternice lovituri Bizanţului.

Campania din 1201, contra Bizanţului, purtată în Rodopi şi pe ţărmul Mării Negre, soldată cu victorii de impact, îi dă dreptul să impună Constantinopolului pacea mult dorită, iar răgazul câştigat îl foloseşte în scopul consolidării Ţaratului sub raport politico-juridic extern. Corespondenţa suveranului din Tărnovo cu papa Inocenţiu al III-lea, din care reiese explicit originea latină a vlahilor şi a dinastiei lor, are drept consecinţă obţinerea din partea papei a recunoaşterii independenţei statului, iar pentru sine titlul de rege, deşi el pretindea pe cel de împărat (ţar), numindu-se ca atare imperator omnium Bulgarorm  et Blachorum. Pe plan ecclesiastic Biserica vlaho-bulgară a intrat sub influenţa Sfântului Scaun, Vasile I (fost episcop de Vidin) fiind investit de cardinalul Leon, al Basilici Sfintei Cruci, cu demnitatea de arhiepiscop primat, cu toate că s-au făcut demersuri în sensul ridicării acestuia la rangul de patriarh.

Pretenţiile maximale ale lui Ioniţă Kaloioannes, respectiv utilizarea fară restricţii a binomului împărat-patriarh este în acord cu ideologia politică bulgărească, drept care şi-a întărit oastea, lărgindu-şi graniţele statului de la Dunăre până pe cursul superior al Maritzei şi de la Marea Neagră către râul Vardar, în Macedonia. Vecinătatea României cu Bulgaria a cunoscut de-a lungul timpului momente de interferenţă şi întrepătrundere spirituală. Un astfel de moment este oferit de legendarul transfer al imaginii cultului sfântului militar Dimitrie al Asăneştilor la nord de Dunăre.

Conform tradiţiei locale existente în Oltenia, istoriografia cantacuzinească de secol XVIII a încercat să demonstreze prin legătura dintre biserica Sf. Dimitrie din Tărnovo şi cea a aceluiaşi sfânt din Craiova (protectorul oraşului), stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre şi influenţa lor în regiune.

Mai mult, în zilele noastre, semnificaţia numelui Craiovei este dată de două cuvinte compuse crai/Ioan (ţarul Ioan) care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât oraşul craiului/ţarului Ioan. Această tradiţie vine încă de la D. Cantemir, care afirma stăpânirea Asăneştilor peste toţi românii, sugerând că nucleul puterii lor s-ar fi aflat la nordul Dunării, confuzia fiind dată de interpretarea eronată a sensului de Vlahia din sursele istorice.

Mai mult,  la Muzeul Naţional de Istorie a României, există steagul original al Craiovei, din secolul al XIX-lea, care avea în centru o stemă tricoloră şi, cel mai important, o reprezentare a lui Ioniţă Kaloioannes sau Ioan Asan al II-lea în vestimentaţie oficială de ceremonie.  Este ştiut că şi astăzi oraşul Craiova se mândreşte cu originile sale ce provin din vremea Asăneştilor, lucru certificat chiar de manualele şcolare interbelice, din care se poate observa o afinitate specială a craiovenilor pentru Ţaratul Asăneştilor dar şi pentru cultul marelui mucenic Dimitrie.

Stema statului medieval al lui Asan II (  culorile rosu si galben reprezinta romanitatea -culorile Romei antice dar si Roma de azi- la care s-a adaugat ulterior albastru la steagul national romanesc, iar cele doua ghiare reprezinta alianta si/sau vasalitatea regelui Ungariei. Este de mentionat ca in istoria Italiei anul 1241 este consemnat ca anul caderii regatului Maghiar, ceea ce ne arata ca de fapt moartea lui Asan a afectat profund Ungaria, care cunoaste dupa acest an invazia hoardelor tatare ale lui  Batu Han, cu pierderea luptei la Muhi. Acest lucru ajuta  revenirea la putere a grecilor in  Constantinopol, mai ales dupa 1260.

În armorialul Wijnbergen, alcătuit la sfârşitul secolului al XIII-lea, apare o stemă a regelui Valahiei (Roy de Bláq[u]ie), adoptată şi de Litovoi care a domnit în Oltenia.

(sursa: GINEL LAZĂR – doctor în Istorie)

Evropeanjli tsi s-astingu!

Prota oarā tsi amu nvitsatā di Armānji fu ditu niscānti cărtsā veclji, iu Armānjlji iara zuyrāpsits ca unu populu di picurari, emburi sh-armatoli, cari pānā aoa sh-unu chiro s-dutsea cu cārvćnjili ditu Bizantsu pānā tu Venetii shi cari-sh loa aruga(tributlu) ditu cafi hāraru di chiperu tsi s-disfātsea Viena.  Cāndu, aoa sh ndoi anji, ti prota oarā  anyrāpsiiu  di Armānji, tu unu shcurtu eseu iu zburamu di limbili ali Evropā, mi cāftarā ndoi adyivāsitori, vahi minduia cā taha mini lj-inventaiu.

Armānjlji, vahi pritu elji sā-nj adaru teoriili a meali ti pistipseari shi sā scotu tu migdani niscānti doari, tsi Evropa di māni va li caftā di la  noi. Aestā iasti atsea tsi caftā trisculu/devotatlu predicatoru di dumānica, di la institutsiunli evropeani di prota tesi, iasti ca noi s-himu oaminji dishcljishi, etinji sh-acshi(s-nā poatā chealea) s-mutrimu didindi di sinurili a cratlui a nostu natsionalu, sh-ashi s-adrămu ditu tutā Evropa unu cratu a nostu.

Eh, ama s-veadi cā noi nu para avemu aestā doarā, altā turlii cumu va s-azbura trisculu predicatoru di eali. Ama, aeshtsā oaminji dishcljishi, oaminjlji di cari zburashti trisculu predicatoru, suntu, elji suntu atselji Armānji, la cari vārā nu s-mindueashti atumtsea cāndu si sprigiurā ta s-veaglji diversitatea evropeanā, Armānjlji, agāshitslji evropeanji, agārshitslji di-atumtsea, agārshitslji di-adzā.

Armānjlji suntu unā di nai ma veacljea mileti ditu Evropa, sh-cu tuti cā vārnā nu shtii cāts suntu, di itia cā aproapea iutsido iu bāneadzā nu suntu pricunuscuts ca unu populu ahoryea, s-luyurseashti cā bāneadzā nai ma ptsānu unā giumitati di milioni, ama, siyura suntu ma multsā. Tu vecljiu chiro, Armānjlji bāna pisti tutu tu Balcanu. Adzā, nai ma multsā di elji bāneadzā tu Gārtsii, Machidunii, Arbinushii sh-Romānii, cama ptsānji tu Sārbii sh-Vāryārii, icā asprāndits iutsido, pritu tuti continentili.

Pānā tora ama mashi Machidunia, unu cratu tiniru, unu cratu fārā anami internatsiunalā, fu etimā sā-lj pricunoascā Armānjlji ca unu grupu etnicu ahoryea. Minishtsārlji grets, academicieanji sārghi, amintātori di premii vāryari, heroi populari arbineshi, fotbalishtsā rumānji cu anami, icā directori di bancā di Viena, furā di arāzgā armāneascć. Ma canu nu lipsea sā shtibā aestu lucru. Icā nu avea izini sā scoatā tu migdani aestu lucru. Vahi elji ishishi nu mata shtea cā suntu Armānji. Icā, cumu sh-cu George Hagi, capidanlu a echipāljei natsionali di fotbalu  ditu Rumānii, nu s-ari zburātā ditu  ahurhitā  cā iasti armānu.

Armānjlji, di cari s-anyrāpsi cā tu Eta ditu Mesi iara multu avuts sh-avea unā culturć multu avutā, sh-cari multi eti furā di mari simasii ti imburlāchea evropeanā sh-cari agiutarā multu ti minarea politicā di emancipari ditu Balcanu, tora, tu eta 20, suntu agārshits sh dats na naparti.

Tu Eta ditu Mesi, rollu a loru ca emburi di tutiputā sh-bunuri spirituali iara pricānuscutu di tuts. Comertsulu cu textili ditu tutu sudlu ali Evropā nu iara di elji dominatu, ama fără elji, emburlji di lānā shi stofi, nu putea ta s-hibā minduitu aestu comertsu.

Histureanjlji apudhixirā cā relatsiunli icunomitsi ali Armānjloru tu etili ditu ahurhitā agiundzea pānā tu nordlu ali Evropā. Tu Moscopoli, unu cāsābć armānescu, tsi tora agiumsi mash gumārćdz di cheatrā tu Arbinishii, s-andāmusea emburilji icć cālitorilji ditu Sārbii, Gārtsii, Ungarii, Siria, Venetii, Levant, Anglii sh-Frāntsii, cari dusirć anamea ali Moscopoli, cu tipografia-lj sh-avdzāta-lj bibliotecā, tu tutā lumea.

Numa Aromunen fu prota oarā ufilisitā di unu anvitsatu ghermanu, romanistlu Gustav Weigand, cari, tu bitisita di etā 19 s-ari dusā tu locurli iu bāna Armānjlji sh-deapoa alānci doauā volumi ti tāxidipsirli sh sitāxirli a lui. Numa tsi u-ari aleaptā elu, adutsi, ditu puntulu di videari foneticu, nai mai ghini cu zborlu armānji , ashi cumu Armānjlji ditu Machidunii āshi dzācu, sh-ma multu arucā tonlu cu aestā cā elji suntu zburātori di unā limbā latinā.

Ma, Armānjlji, bānāndalui di multu chiro tu multi locuri sh-cu multi turlii di vitsinji, au sh-alti numi: Rmeanji tu Arbinishii, Vlahi tu Gārtsii, Vlasi tu Machidunii, ama sh Čobanė, Macedoneni, Cutsovlahi icā  Tsintsari. Ashi cumu sh numili a loru suntu di multi turlii, tutu ashi suntu sh dialectili tsi li zburćscu. Pānā tora, cu tuti cā cilāstāsirā multu ti aestu lucru, nu aleapsirā ninga unā limbā nyrāpsitā comunā/unitarā ti tuts Armānjlji.

Tu atselji 500 di anji, cātu tsānu amirāria otomanā tu Balcanu, Armānjlji putură tu multi hoari să-sh tsānā autonomia, ashi cumu fu acāchisearea cu Sultanlu, dupā nomurili a loru. Ama aestu lucru nu lj nchidică s-agiutā tu tuti minărili di apulsiri/elefthirusiri  ditu Balcanu. Cāndu Lord Byron s-ari dusā la heroilji grets, tu polimlu di elefthirusiri/eliberari, andāmusi emu vlahi, emu grets.

Cāndu Gretslji sh-Armānjlji ālji avinarā turtsālji nafoarā ditu Pelopones, lipsea ca Armānjlji tsi finantsarā polimlu icā alumtarā tu elu, sā nu si luyurseascā altutsiva dicātu Grets. Surupsirea Armānjiloru ahurhi tu chirolu cāndu ideoloyia sh-obsesia a statiloru natsionali agiumsi sh-tu Balcanu unā relighii politicā. Tu anlu 1905 sultanlu Abdul Hamid deadi unā iradeauā/nomu tu cari pricunoashti

Armânjlji ca unā mileti ahoryea, cu ndreptulu ti libirtati culturalā sh-administratsiuni religioasā ahoryea. Ama cu tuti aesti, tu anlu 1913 Armānjlji s-aflarā dinapandica ampārtsāts tu 4 craturi, craturi tsi s-alumta unu cu alantu s-apridunā cātu cama multu ditu atsea tsi mata avea armasā ditu Amirāria Otomanā, sh-ashi agiumsirā Sārbia, Gārtsia, Vāryāria sh-Rumānia nai ma mărilji dushumanji.

Eta 20 lā adusi Armānjloru tsi bāna tu aesti craturi, cama multu tu Vāryārii sh-Gārtsii, avinari, sparizmā sh-moarti: furā ansānghisits/cilihtāsits sā-shi alāxească numa, sā-shi apārghiseascā casili a loru, nu lā si deadi izini sā sh-azburascā limba, icā s-dzācā cā suntu Armānji. Multi ditu hoarili a loru furā pustusiti, suti di dascalji, preftsā, intelectuali furā ncljishi, arcats tu ahapsi icā avinats tu insuli anguvati.

Ma, Armānjlji, tsi canāoarā nu furā apufusits sā sh-adarā unu cratu a loru, chiola sh-ideea ti unu statu natsionalu fu multu alargu di elji, ti itia cā eara asprāndits pisti tutu, sh-ca emburi icā picurari nu avea ananghi di sinuri. Di itia cā unāoarā cu chirearea Amirāriljei Otomaā cama multi sinuri s-avea cruitā tu Balcanu, bana Armānjloru fu cama tu piricljiu.

Armânjlji sh-avură suti di anji cāsābadzlji a loru di imburlāchi icā toamna fudzea cu cupiili a loru di njilji di oi tu locurili cama caldi. Statili natsionali, tsi tora anchidica vlihura urdinari sh- alāxeari di mindueri icā di prāmātilji, nu fură canā oarā tu mintea armânjloru.

Atsea tsi Amirāria Islamicā lā deadi armānjloru, elji, crishtinjlji ortodoxi, lā fu loatā di craturli natsiunali crishtini tsi s-ari amintatā dupā ascāpitarea Amirāriljei osmanā. Atsea tsi Armānjlji caftā tora di la institutsiunili evropeani, nu iasti altu tsiva, iasti mashi  atsea tsi lā deadi Amirāria Otomanā: pricunushtearea cā elji suntu unā mileti ahoryea cumu sh-cā iasti ghini cā lj-avemu, s-lā si tāxeascā cā va hibā agiutats, tu niacumtinatili a loru cilāstiseri, sā- sh veaglji limba sh-adetsli a loru tu yinitoru.

Scupadzlji/Nietili a loru ahćntu njits, ama entusiasmulu alāntoru  ahāntu mari, aeshtsā scupadz sā-lj bāstiseascā(sutrupseascā).

Ditu cartea alu Karl-Markus Gauß
Die sterbenden Europäer (Evropeanjlji tsi s-astingu)
alānci Muenchen  tu anlu 2003

Născut în 1954 la Salzburg, Karl-Markus Gauß este un cunoscut critic literar, eseist, jurnalist şi autor a numeroase publicaţii premiate şi traduse în paisprezece limbi. Una din componentele centrale ale activităţii publicistice a lui Karl-Markus Gauß este preocuparea cu numeroasele minorităţi europene mici si adesea necunoscute. Reflecţiile sale, apărute în formă de carte, depun periodic mărturie despre atenţia şi spiritul critic cu care Karl-Markus Gauß se apleacă asupra evoluţiilor lumii contemporane.