Memoria nu are pompe submersibile.

Memoria nu are pompe submersibile, dacă ar avea am evita atâta bătaie de cap de căutare disperată, nevrozată, de date, fapte sociale și evenimente care să ne ajute să ne amintim ce am fost. Într-o discuție purtată zilele trecute cu un vechi prieten despre aromânii din Oltenia încercam să deslușim rolul pe care comuna Bistreț din județul Dolj l-a avut în viața acestora (cercetarea continuă). Colonia macedo-românilor din Oltenia, amintită și de Anastase N. Hâciu (1936) în lucrarea sa monumentală ”Aromânii. Comerț, Industrie, Arte, Expansiune, Civilizație” a rămas înrădăcinată etnic și cultural în Oltenia, împărtășind locuitorilor acestei zone a României din spiritul lor de mari comercianți, negustori neîntrecuți și oameni de mare isparvă. Hâciu îi amintește în treacăt pe frații Orman, mari negustori de porci din sudul Olteniei, care alimentau până și marile depozite de la Viena cu carne. Ei bine, precum frații Orman,  familie de moscopoleni care făcea afaceri în stil mare în zona Dunării, mai multe nume mari de clisureni ajunseseră să transforme Bistrețul într-unul din cele mai mari porturi cerealiere din Europa secolului al XIX-lea (în Monografia Bistrețului scrisă de Mihai Chiriță se spune că în Bistreț se vorbea curent româna și greaca). Istoria aceasta a Bistrețului glorios, ștearsă cu bocancii de comuniști și de uitare își strigă acum din hăul adânc al memoriei necesitatea (re)cunoașterii. Pentru că, deși cunoscută în parte ea rămâne în necunoaștere generală atât timp cât nu vom recunoaște meritele celor care și-au pus amprenta asupra istoriei noastre.

Ca frații Orman au fost mulți aromâni în Oltenia, (familia Bușulenga de la Calafat, Papastate din Craiova, ca să mai dau doar câteva mari exemple), dar Bistrețul acesta, în care tatăl meu îmi spunea că străbunicul meu ancora micul său velier pentru a-l încărca cu grâu și porumb și mai apoi pleca pe Dunăre cu săptămânile pentru a se întoarce încărcat cu măsline sau alte minunății trebuie să recunoașteți că are un farmec aparte.  Poate mergea la Ada-Kaleh, poveștile spun că ar fi mers până la Salonic și chiar bunicul meu ar fi făcut asta ani la rândul. E ceva magic aici, ce n-are de-a face cu preocuparea de bază a aromânilor: păstoritul. Mai cu seama cu preocuparea de bază a grecilor de mari navigatori, insa nu e prima mărturie despre navigatorii aromâni, mai sunt multe altele, în unele fiind evocați chiar ca pirați. Apoi, acest Bitreț, a fost locul în care marele boier aromân Mihail Dinu (care a lăsat moștenire clădirea impresionantă care adăpostește Muzeul de Artă din Craiova) a ridicat o biserică, în care el însuși este pictat în interior alături de tatăl său. Azi cunoscută ca Biserica Veche, acest monument este lăsat pradă vremurilor și nimeni și nimic nu-i mai acordă importanță. La fel s-a întâmplat în Craiova cu Casa Orman. Uitată de lume, casa a fost demolată în urmă cu câțiva ani, pentru a se construi în acel loc un restaurant de prost gust. Când arhitectul de la primărie a fost întrebat cum a putut da un asemenea aviz de demolare, răspunsul a venit implacabil, demolator și rațional: „N-am știut!”

Mari olteni aromâni – Dumitru Caracostea

14997_t4

„Registru stărei civile pentru născuţi, din anul una mie optsute şaptezeci şi nouă, luna martie, ziua unsprezece, ora patru meridian. Act de naştere al lui Mitică, ortodox, de sexu bărbătescu, născut ieri, în oraşul Slatina, la casa părinţilor săi din strada Rătescu, fiu al domnului  Nicolae  Caracostea, vârsta treizeci şi patru de ani, funcţionar, domiciliat  în această comună şi al doamnei  Eufrosina  Caracostea, născută Blechan, vârsta douăzeci  şi patru de ani, domiciliată  în  această comună după declaraţiunea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul”. Acestea sunt cuvintele  prin  care nașterea lui  Dumitru Caracostea se făcea cunoscută, publică și oficială, într-o  vreme în care Țările Române  erau în primii ani de independență, iar Oltenia intra într-un  nou ciclu de dezvoltare  economică și socială. Până la industrializare inca mai era vreme. Nu se vorbea de industrializare, de combinate, de ups centrala  termică pe lemne, de locomotive sau de fabrici. Deși Vestul bătea timid la porțile  Țărilor Române, după ce Marea  Poartă  își terminase de jucat rolul de primadonă pe scena  geo-politică , ”primenirea” culturală devenise unul din țelurile oricărui mic burghez român.

Dumitru Caracostea provenea dintr-o familie de aromâni, tatăl  său  Nicolae deținuse  funcția de magistrat  în  orașul  Slatina și avusese grijă ca fiul său să primească o educație aleasă. Moartea  tatălui  său  avea  să  însemne pentru  Dumitru  și  părăsirea Olteniei. Tânărul aromân-oltean avea să aleagă cursurile Universității București unde îi va avea ca profesori pe Titu  Maiorescu, Pompiliu  Constantinescu, Ioan Bianu şi Ovid Densuşianu.

Se remarcă prin pasiune și o minte sclipitoare și devine unul din numele de referință ale culturii  române. De persoana sa, în 1933, se leagă  înființarea Institutului de Istorie Literară şi Folclor. Ca o recunoaştere a meritelor sale în 1936 este ales membru  corespondent al Academiei Române, iar din 1938 devine membru activ al acestui înalt for. Pentru scurt timp, în 1940, este  numit  Ministru al Instrucţiunii Publice. La 1 octombrie 1944 este pensionat de la catedră în urma cererii sale.

Arestat la 5 mai 1950 în cel mai important lot de foşti demnitari şi oameni publici ai fostelor regimuri, Dumitru  Caracostea,  fost  legionar de seamă ca mulți alți aromâni, a fost trimis la penitenciarul  Sighet  pentru cinci ani. S-a stins din viaţă la 2 iunie 1964 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Critic literar, istoric şi teoretician al limbii şi literaturii române, folclorist si cadru didactic Dumitru  Caracostea a lăsat  moștenire  generațiilor care i-au urmat o operă de excepție, care se pierde  azi  în  ceața  globalizării. Într-o lume în care reperele par, uneori, a ne fi părăsit revenirea la Caracostea  este  echivalentă cu revenirea la simțire.

Contribuția la Miorița

În anul 1924, Dumitru Caracostea  publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia. Obiecțiile d-lui Densușianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeași revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Miorița în Moldova”).(Studiile lui D. Caracostea au fost publicate – unele litografiate după cursurile universitare – între anii 1915 și 1942 și reunite în Dumitru Caracostea, Poezia tradițională română. Balade populare și doine, ediție de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bîrlea, Editura pentru Literatură, București, 1969.)

Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării motivului mioritic în largi spații geografice. Astfel, el redactează o schiță genetică a Mioriței, în patru faze: cântec liric cu circulație independentă (testamentul), colindul transilvan, episodul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne și alegoria morții. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie își va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat și de concluziile fochiene.

– va urma –

Aromânii – un serial de excepție al Mariei Cica

„Unul pentru toţi şi toţi pentru unul” este deviza sub care sunt cunoscuţi aromânii. Reprezentanţi ai romanităţii sud-dunărene, aromânii şi-au considerat întotdeauna ca patrie întreaga Peninsulă Balcanică, locul lor de baştină.

În Europa trăiesc în prezent circa 2.000.000 de aromâni, majoritatea în ţările balcanice ( Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria). Un număr important de aromâni trăieşte şi în România, unde, cei mai mulţi, au ajuns în perioda 1925 – 1940, când au emigrat în Cadrilater, pe atunci provincie românească din sudul Dobrogei. După ce România a retrocedat Cadrilaterul Bulgariei în 1940, aromânii s-au stabilit, în cea mai mare parte, în Dobrogea românească unde trăiesc, în mare parte, şi astăzi.

Comunităţi reprezentative de aromâni trăiesc şi în diaspora, mai ales în SUA şi Australia, continente pe care au emigrat la începutul secolului trecut.

Aromânii prezintă elemente care îi individualizează în contextul istoric şi cultural, atât al Balcanilor, cât şi în cel european. Mister pentru unii, doar conservatori şi adaptabili pentru alţii, aromânii au străbătut istoria râmânând ei înşişi oriunde în lume: de la Paris până la Moscopole, din Constanţa până pe crestele Munţilor Pind.

TVR 2 vă invită să-i cunoaşteţi pe aromânii din ţara noastră şi din Europa în cadrul serialului documentar „Aromânii” realizat de Maria Cica.

„În 2005, după ce am plecat din Constanţa şi m-am stabilit în Bucureşti, am avut surpriza să constat că lumea habar nu are de existenţa aromânilor. Chiar oameni respectabili din punct de vedere al nivelului de educaţie confundau aromânii cu armenii, mă întrebau de ce religie suntem noi sau credeau că Republica Macedonia este ţara noastră. Cât timp am lucrat la Televiziunea Neptun din Constanţa, nu m-am gândit niciodată la un documentar despre aromâni. Acolo lucrurile sunt clare pentru toată lumea. Ulterior însă, la Bucureşti, având privilegiul sa lucrez la Televiziunea Română, am simţit ca pe o datorie a mea realizarea acestui documentar. Am vrut ca lumea să ne cunoască şi să ne placă”, a mărturisit Maria Cica, ea însăşi aromâncă.

Serialul documentar a fost filmat în nouă ţări, care au legătura cu istoria şi existenţa actuala a aromânilor, respectiv Albania, Grecia, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Austria, Ungaria, Franţa şi România.

Pentru a viziona primele 2 episoade, click <a href="http://www.tvrplus.ro/editie-aromanii-113923„>aici

Aromânii și Claude Levi-Strauss

levistraussComunitățile de aromâni răsfirate din Grecia și până în Dobrogea sunt printre cele mai vechi grupări de păstori din Europa. Deși despărțiți de peste 90 de ani, în cadrul statelor naționale apărute în secolul 19 și la începutul secolului 20 păstorii vlahi, aromâni, reprezintă un caz surprinzător de unitate culturala, în ciuda faptului că sunt împărțiți pe teritoriul a  șase țări, Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia, Macedonia și România. Aceast paradox poate fi explicat, cred eu, făcând apel la ceea ce Claude Levi-Strauss numea „societe a maison”, organizare socială care a permis triburilor de păstori transmiterea și retransmiterea capitalului simbolic, de-a lungul generațiilor prin diferite procese creare și recreare a rudeniei, în care casa a jucat un rol activ.

Păstori „in illo tempore”, cum ar spune Eliade, aromânii nu vorbesc despre apartenența la un stat anume ci mai degrabă cântecele lor moștenite din bătrâni amintesc de sate, de orașe făloase mistuite de flăcări și de un trecut în care sunt glorificați eroi care se pierd în negura timpului. În Evul Mediu aromânii au creat în 1186 în bazinul Dunării de jos și al Vardarului Regnum Bulgarorum et Valachorum cunoscut și ca Țaratul vlaho-bulgar. Au mai existat și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică, din sec. XII, dar cu excepția acestora aromânii nu au creat, nici revendicat state, deși în timpul celui de-al doilea război mondial a existat o încercare susținută de Italia, care purta numele de Principatul Pindului[1]. Istoricii care au studiat comunitățile de aromâni spuneau despre aceștia că au o organizare tribală, „fălcarea”, în frunte căreia se află un conducător înzestrat cu putere executivă și militară „celnicul”.  O „fălcare” este o un grup de familii care în unele cazuri putea aduna până la 100 la număr. Fiecare familie era strânsă în jurul casei, iar în cazul păstorilor fârșiroți, în locul casei era căliva (coliba) sau tenda (cortul). Cortul, coliba și casa reprezentau pentru aromâni organizarea socială de bază, care s-a perpetuat până în zilele noastre.   

Din acest motiv consider că teoria ”societe a maison” dezvoltată de Levi Strauss se dovedește a fi un instrument folositor în cazul aromânilor, în care casa este văzută ca purtătoare de agency, având un rol activ în crearea relațiilor de rudenie printre păstorii aromâni și în perpetuarea capitalului simbolic[2].

(…) Interesul lui Claude Levi-Strauss în studiul rudeniei l-a condus spre descoperirea unor „anomalii” în anumite societăți, care nu se încadrau în clasificările rudeniei. Pentru a explica aceste anomalii, el a dezvoltat conceptul de „societes a maison”, unde casa devine principiul cheie al organizării sociale și un element de importanță majoră în aproape toate societățile. (Levi-Strauss, 1982). Levi-Strauss vede casa ca fiind „o persoană morală care deține un bun care conține bogăție materială și imaterială care se perpetuează de la sine prin transmiterea numelui pe o linie imaginară sau reală considerată legitimă atât timp cât această continuitate se poate exprima prin limbajul rudeniei și al afinității și de cele mai multe ori prin ambele”.

Acum că v-am stârit curiozitatea, mă opresc. Despre ceea ce am descoprit în studiul pe care de curând l-am dedicat aromânilor, într-o postare viitoare, până atunci vă invit pe teren. O puteți face pe cont propriu sau organizat. Pentru cei care preferă puțină anarhie organizată le recomand să înceapă să cunoască muntele românesc să noteze ceea ce observă și să facă apoi comparații.


[1] Ion I. Nistor, Originea românilor din Balcani și Vlahiile din Tesalia și Epir, Analele Academiei Române, memoriile Secțiunii Istorice, seria III, Tomul XXVI, MEM.7, 1944.

[2] Capitalul simbolic este orice proprietate (orice fel de capital, fizic economic, cultural, social) în momentul în care este percepută de agenții sociali ale căror categorii de percepție sunt de așa natură, încât aceștia sunt în măsură să o cunoască (să o izoleze) și să o recunoască, să-i acorde valoare.  Este forma pe care o ia orice fel de capital atunci când este perceput prin intermediul categoriilor de percepție, produse ale incorporării diviziunilor sau al opozițiilor înscrise în structura distribuției acestui fel de capital (puternic/slab, mare/mic, bogat/sărac, cult/incult, etc) (Bourdieu, 1999)

De la Craiova la Andrei Pippidi și aromânii dn Oltenia

Andrei_Pippidi

Probabil vă întrebați ce legatură poate exista între Andrei Pippidi și aromânii din Oltenia? Dar înainte de a da un răspuns să facem câteva precizări. Andrei-Nicolae Pippidi s-a născut la 12 martie 1948 la București, este istoric, specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României, istoria relațiilor între Sud-Est și Occident, dar cel mai important este fiul lui Dionisie M. Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga.

Tatăl său, Dionisie Pippidi, a fost un mare istoric, arheolog și profesor universitar, născut la Craiova la 17 decembrie 1905, căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. A studiat la Liceul Carol I din Craiova (1923) apoi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1926) și Dreptul(1927) dupa care a continuat la Sorbona cu École Practique des Hautes Études, Secţia istorie şi filologie (1929-1931) și și-a luat doctoratul la Paris (1932). A fost pe rând asistentul lui Cezar Papacostea (1931-1937),conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1937-1945), profesor de Istoria universală a antichităţii şi de Epigrafie greacă şi latină (1948-1971), cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1948 -1981) şi director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). În 1959, împreună cu profesorii universitari M. Berza şi Ion Nestor, s-a opus modului în care era conceput Tratatul de Istorie a României. A fost invitat la Princeton Institute for Advanced Studies (1974-1979); Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Lyon şi Geneva (1979). Membru al Institutului de Arheologie din Berlin şi Viena; membru de onoare al Societăţii de Promovare a studiilor de Romanistică din Londra; membru asociat străin al Institutului Franţei, Preşedinte al Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei. Membru corespondent (1963) şi membru titular al Academiei Române (1990), membru corespondent al Institutului Britanic; preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice etc. A condus săpăturile şantierului arheologic de la Histria începute de profesorul său Vasile Pârvan şi a publicat în 1985 Corpus Inscriptiorum Graecorum – Latinarum.

O personalitate de prim rang a culturii române și un motiv de mândrie pentru orașul Craiova, pe care timpul a șters-o fără milă din istoria Cetății Banilor, deși de la trecerea sa în neființă nu s-au împlinit nici două decenii ( m. 19 iul. 1993).

Cât de legat a fost Dionisie Pippidi de aromâni se poate vedea cu ușurință din traseul vieții sale, s-a căsătorit cu Liliana Iorga, și ea cu origini sud-dunărene, l-a urmat pe Cezar Papacostea în cercetările sale și s-a preocupat de legaturile permenente dintre partea nord-dunăreana și cea sud-dunăreană.

Iată ce spunea cu ceva timp în umă Andrei Pippidi: (…)„la Craiova, am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei.”

Deși în insula Chios, stăpânită vreme îndelungată de genovezi nu sunt aromâni, ci mai mult greci, mărturisirea privind originile aromâne ale lui Andrei Pippidi am primit-o de soția distinsului profesor, politologul Alina Mungiu-Pippidi, care mi-a facut-o în timpul unei scurte colaborări pe care am avut-o cu Societatea Academica Română.

 

.